Doi rucsaci prin lume

Am facut si un dus inainte sa ma arunc in pat. Cat de mult mi-l doream, dar cat de putin il asteptasem. Cu ochii inchisi si cu buzele foarte stranse ca sa nu-mi intre in gura mizeria ce avea sa curga de pe teava, am rasucit robinetul. Calduta si cu miros usor de balta.

Am incercat sa nu ma mai gandesc ce chestii microsocopice se miscau prin ea si nici sa ma intreb daca ar trebui sa ma spal in anumite locuri cu apa imbuteliata. Adica ce zicea Chris Rock in show-ul pe care l-am avut cu mine pe iPod. We call it tap water because we just tap it on our nuts.

Am decis de la inceput sa nu ma gandesc la ce e in apa si sa ma bucur de ea, la fel cum facusem deja si cu toaleta. Doar nu era sa stau pe vine timp de doua luni. Si oricum, parea destul de curata.

Somnul m-a lovit imediat chiar daca eram stresat, speriat si paranoic. Unul dintre avantajele narcolepsiei usoare pe care cred ca o am. Totusi, chiar daca nu dormisem de vreo 40 de ore, tot auzeam in somn ventilatorul care se invartea obsedant deasupra capului nostru.

Dimineata ma simteam mai bine. Ma bucuram sa vad lumina si sa aud porumbeii la geam. Trebuia neaparat sa cumparam apa. Adica sa iesim din hotel si sa mergem pe afara. Trebuia sa o facem. Si apoi sa mergem la gara sa ne cumparam biletele de tren. Si in bazar sa ne luam haine pentru caldura asta. Mi-am pus camasa portocalie cu maneca lunga, mi-am strans pletele in buf ca un copil de sikh si am coborat cu emotie si incredere scarile. Good morning, Namaste, hai mai repede ca mi-e sete. Vai de capul meu! Unde suntem?! Nu stiu de unde venea linistea de pe acoperisul hotelului ca pe strazi era haos ca la sosire. Singura diferenta era lumina care ne ajuta sa vedem mai bine praful.

Am mers vreo 50 de metri pana la prima taraba, am cumparat cateva sticle cu apa si am fugit inapoi la hotel, pe acoperis. Radeam si ne intrebam ce sa facem. Ma uitam in ghidul Lonely Planet, pe harta, si incercam sa imi dau seama cam ce distanta e pana la gara. Trebuia neaparat sa cumparam biletele si sa plecam din locul ala. Ne gandeam sa mergem direct in Goa si sa ramanem pe o plaja pana la sfarsit.

Ne-am facut curaj si am mai coborat o data. De data asta, la receptie era si patronul care spunea cateva rugaciuni si dadea cu fum de la bete parfumate in locuri strategice. Ne-a salutat cu un zambet foarte calm si parca ne-a transmis o parte din pacea lui. Am iesit din nou in caldura deja insuportabila de la ora 9. Ne-am strans mainile foarte puternic si am plecat repede spre gara. Trebuia sa ajungem in capatul strazii si apoi sa mergm in dreapta cam inca atat.

Nu era praf peste tot, dar se lucra in multe locuri. Dar claxoanele nu se mai opreau. Si nici ofertele celor cu ricse. „Yes, sir. Where do you want to go, sir?”. Am inceput sa radem si am prins si mai mult curaj dupa ce un taximetrist mi-a spus „Nice looking sir”. Mirosul de samosa plutea in aer si facea parte din peisaj la fel ca mustatile barbatilor. Dar nu aveam timp sa studiez nimic in acel moment. Faceam slalom printre biciclete si ii injuram printre dinti pe soferii de ricse care se opreau fix in fata noastra cand gaseam un loc prin care sa traversam.

Gara era exact unde ma asteptam. Am intrat in marea galbena de taxiuri si ricse care erau in parcare si ne-am indreptat spre intrarea principala. Asa cum citisem in ghid, aveam sa vedem cei mai agresivi touts (smenari, combinatori, escroci care iti vand la pret triplu un bilet pentru un tren sold-out). Fizicul „peste medie” m-a ajutat, insa, din prima zi, asa ca nu am avut parte chiar de agresivitatea pe care au cunoscut-o altii. Am urcat la etajul 1 unde este biroul pentru turisti straini si am intrat intr-o oaza de liniste si aer conditionat in care … nu eram singurii albi debusolati. Nu era un loc de legat prietenii pentru ca fiecare incerca sa inteleaga sistemul de rezervari si sa isi cumpere cat mai repede biletele de care avea nevoie pentru a merge spre India mirobolanta din carti si filme. Dar era locul pentru schimburi de zambete din simpatie si empatie care te faceau sa simti ca totul va fi in regula pana la urma. Si era locul in care vedeam primii albi luati de val care nu s-au multumit cu cateva camasi colorate si si-au luat pentru acasa inclusiv un trident de Shiva.

Angajatii de la gara erau incredibili. Zambeau intr-una si te scoteau din orice incurcatura. Domnul care ne-a facut rezervarile a ridicat usor din sprancene cand a vazut de unde suntem, dar a precizat ca nu se mira pentru ca a vazut toate natiile de pe Pamant. Ne-a atras atentia ca la coada, in spatele nostru, erau si niste rusi, asa ca era un moment bun sa isi mai exerseze cunostintele de rusa.

Desi aveam un itinerariu bine pus la punct si pregatit de cateva luni, am decis in ultimul moment sa luam bilete doar pana in Goa. Adica Delhi – Amritsar, Amritsar – Agra, Agra – Jaipur, Jaipur – Jodhpur, Jodhpur – Mumbai, Mumbai – Margao. Au costat cateva zeci de dolari. In medie, o calatorie la sleeper class costa 300 de rupii pentru doua persoane. Adica mai putin de 7 dolari.

Am reusit sa ajungem pe urma si in bazar sa ne luam camasi colorate si subtiri si sa gasim o piata cu fructe. Oferta nu era atat de bogata pe cat ne asteptam, dar cred ca nu stiam unde sa ne uitam pentru ca doua luni mai tarziu nu as mai fi plecat din bazar si aveam deja idei de business cu ce se vinde acolo. Am reusit totusi sa gasim un croitor batran care vindea ce cautam si care ne-a luat cu cateva sute de rupii mai mult doar pentru ca nu eram destul de bronzati. Pretul avea sa scada de trei ori in urmatoarele doua luni, pe masura ce imi crestea barba si ma ardea soarele. Ca sa nu mai spun de lectiile de tocmeala si negociere pe care nu le voi uita niciodata.

Nu am fost impresionat deloc de fructele gasite in Delhi. In afara de banane, a trebuit sa ne multumim doar cu mandarine si cateva mere foarte scumpe. Nu am vazut zecile de soiuri de mango, dar am aflat mai tarziu ca 2010 a fost un an prost.

Ne-am intors fericiti si curajosi la hotel. Tocmai facusem un pas inainte foarte important. Din acel moment nu trebuia decat sa mergem la gara si sa plecam spre locuri mai linistite si mai putin prafuite. Era ora pranzului, asa ca am fugit direct la restaurantul de pe terasa pentru a incerca primele delicatese indiene. Intrebasem deja un tip cu ce sa incepem. Ne-a recomandat chicken dopiaza. Am adaugat un vegetarian thali, un veg pulao si niste cola. Auzisem ca ar fi buna impotriva problemelor de stomac.

Puiul a fost cam greu pentru ca avea multa ceapa, iar ficatul nu m-a lasat sa il termin. Am fost incantat, insa, de orez, asa ca am decis sa ma fac vegetarian pentru doua luni. Thali-ul nu m-a impresionat chiar daca toata lumea mananca asa ceva pe acolo.

Portiile erau uriase si e usor de inteles de ce am slabit doar 2 kilograme in acea perioada. Si ieftine. Chicken dopiaza a costat 120 de rupii, adica 2 euro. Pe thali am dat 75 de rupii, iar pulao (orez cu legume) a fost 60 de rupii. Adica 1 euro. O sticla mica de Cola era 20 de rupii, iar berea Kingfisher varia intre 70 si 150 de rupii la un hotel. In magazine putea fi gasita cu 42 de rupii. O sticla de un litru de apa era anul trecut 12 rupii.

Am cunoscut in dupa-amiaza aia si un englez care ne-a spus de unde sa ne cumparam telefon sau cartele cu care sa sunam acasa. Ne-a aratat si telefonul lui Nokia made in Romania. Impresionant.

Chiar daca imi crescuse moralul suficient de mult ca sa fac si cateva poze, am inceput sa simt puiul de la pranz intr-un mod pe care nu mi-l doream. Am incercat sa mananc mandarine ca sa nu ii mai simt gustul, dar cred ca mi-am inrautatit situatia. Dupa cateva ore fugeam spre baie si eram primit oficial in randul calatorilor din India. In noaptea aia nu am mai dormit deloc linistit ca in prima. Eram deshidratat, transpiram si nu puteam sa respir. Visam ciudat si deliram, dar nu imi aduc aminte decat ca ma trezeam sa fug spre baie.