Doi rucsaci prin lume

Dupa cateva zile de adaptare in cuptorul din Delhi am plecat sa vedem India pentru care ne aflam acolo. Ne bucuram ca plecam si speram la locuri mai bune si mai putin haotice. Oricum, dupa un oras cu 12 milioane de locuitori, unul cu doar un million de oameni suna perfect. Asa ca plecam spre Amritsar cu ganduri bune.

De dimineata aveam emotii in legatura cu trenul si nu stiam la ce sa ne asteptam. Era prima oara cand mergeam cu un tren in India si imi treceau prin fata ochilor doar imaginile celebre din filme. Dar nu am vazut nimic asemanator in gara. Cu atat mai putin la trenul nostru.

Am descoperit atunci si de ce a costat mai mult biletul spre Amritsar. Nefiind inca familiarizati cu sistemul complicat al indienilor si cele 8 clase de tren, ne-am trezit intr-un vagon foarte confortabil, cu aer conditionat si micul dejun inclus. Si ne aflam abia la clasa a 6-a. Ni s-au adus ziare, ceaiuri, cafele, sucuri, sandvisuri, omlete, prajiturele, iar noi nu intelegeam de ce si nici cat va trebui sa platim pentru ele. Deh, era prima oara. Dupa cateva saptamani mancam si chestii vandute pe peron in hartie de ziar.

Dar serviciile din tren nu au fost singurele care ne-au facut sa ridicam din sprancene. Totul arata mai bine decat acasa. Barbatii, care aratau impecabil si isi purtau cu mandrie turbanul de sikh si barba perfecta, citeau Times of India sau Hindustan Times, iar copiii se jucau cu PSP-uri. Femeile erau mai modeste, dar nu purtau sari-ul, ci blugi si bluze mai lungi.

Am citit apoi ca Punjab este cel mai bogat stat al Indiei, iar indienii de aici au cele mai bune conditii de viata. Totul se datoreaza pamantului care se afla printre cele mai fertile din lume. Aveam asteptari mari de la Amritsar. Care au disparut dupa ce am iesit din gara.

Am ajuns putin dupa ora 13, cand caldura era insuportabila. Soferii de ricse si-au respectat traditia si au navalit spre noi, in timp ce eu ma uitam cu ochii mari in stanga si dreapta dupa ceva ce ar fi putut sa semene cu harta din Lonely Planet. Nu aveam rezervare, ci doar o idee gasita in ghid – Tourist Guest House. Un nume atat de unic.

Conform hartii din LP, pensiunea parea sa fie destul de aproape de gara, asa ca am decis sa mergem pe jos. Dar dupa cum am zis deja, nimic nu semana. Totusi, in spatele nostru venea o ricsa, iar soferul a intins mana cu o carte de vizita pe care scria tocmai Tourist Guest House si adresa din ghid. It’s a miracle.

Am urcat, iar 30 de secunde mai tarziu regretam. Drumul trebuia sa aiba neaparat si un „shortcut shortcut” si ne-am trezit intr-un ghetou cu blocuri fara geamuri si grupuri mari de localnici dubiosi care se uitau dupa noi. Cand i-am spus soferului sa intoarca si sa ne duca inapoi la gara a inceput sa rada. Cand am insistat, s-a speriat si a devenit serios. „No, no, it’s ok, look!” si am intrat din nou pe un drum care arata mai omenesc la standardele locale. Dupa cateva secunde am vazut pensiunea si am intrat in curte. Nici macar nu ne-a luat bani pentru cursa deoarece comisionul era cu siguranta mai mare decat ce am fi platit noi.

M-am bucurat totusi ca am luat ricsa pentru ca nu as fi gasit niciodata pensiunea. Chiar daca ghidul Lonely Planet abia aparuse de cateva luni, nu se spunea nimic de un drum suspendat nou care trece exact prin fata pensiunii si care a schimbat complet felul in care arata acea parte a orasului. Sunt convins ca proprietarul este la fel de nemultumit pe cat eram noi de speriati cand am vazut pe unde am ajuns.

Parerile despre Tourist Guest House sunt impartite pe forumuri, dar eu am fost multumit de ce am gasit acolo, mai ales de preturi. A fost totusi cea mai murdara camera in care am stat in India, dar era mare, racoroasa, avea televizor si baie proprie. M-am bucurat si de oamenii pe care i-am gasit acolo. In primul rand niste francezi, ceea ce inseamna ca a fost singurul moment in care m-am bucurat de prezenta unor francezi.

Nu aveam timp de pierdut, in special ca era pana de curent la acea ora, si am plecat direct spre principalul obiectiv al orasului – Golden Temple. Pentru ca nu stiam cum se ajunge acolo a trebuit sa ne uitam dupa o ricsa. A venit dupa noi un batran cu o ricsa-bicicleta, dar l-am refuzat categoric. Cum sa ma urc acolo si sa il las sa ma traga? A fost un moment ingrozitor. Continua sa ne roage chiar daca imi vedea dimensiunile si mi-am dat seama ca asa munceste omul ala si asa castiga bani pentru familie. Am cazut de acord sa ne duca pana intr-un punct, hotarat sa ii dau si un bacsis generos. A fost un moment pe care as vrea sa il uit. Am fost nevoit, insa, sa il repet doua luni mai tarziu, dar de data asta era un tanar destul de puternic.

Am ajuns, in cele din urma, si la Golden Temple, locul sfant al religiei sikh, unde se poate ruga oricine, indiferent de credinta sa. Am fost nevoiti sa ne lasam incaltamintea la intrare, alaturi de cateva sute sau mii de pelerini si ne-am spalat picioarele inainte sa intram. Am mai zis ca nu am mers in India sa gasesc ceva anume in mine sau in cer, dar acolo chiar era un loc in care sa simti asa ceva. Templul de aur asezat in mijlocul unui lac curat si marmura alba pe care trebuie sa mergi descult te obliga sa pastrezi tacerea si sa te asculti pentru o clipa. Si ca la orice alt loc sacru din India, zgomotul si poluarea se opresc la ziduri si parca am trecut printr-o poarta intr-o alta lume.

Un tip a insistat sa ne spuna povestea intregului complex si apoi ne-a dus sa vedem bucataria si cantina unde mananca mii de oameni in fiecare zi, de sute de ani. Asta ne-a uimit cel mai mult. Am aflat ca cei care intra acolo nu mai au nici functii si nici averi si mananca pe jos langa cei fara casa. Iar locul e vizitat inclusiv de demnitari. Mai mult, totul se intampla prin rotatie. Daca vrei o masa pe gratis trebuie sa ajuti la prepararea ei si apoi sa speli vasele.

Din pacate, nu m-am putut bucura prea mult de ce vedeam acolo. Caldura era naucitoare, iar praful si poluarea nu imi mai provocau doar crize de astm, ci imi dadeau direct dureri in piept. A fost, totusi, singurul loc sfant in care am simtit ceva si unul dintre momentele cheie ale calatoriei.

A fost o experienta inedita, dar si ciudata pentru ca am fost fara sa vrem vedetele zilei. Toata lumea facea poze cu noi si veneau sa ne salute, iar unii chiar ne aratau copiii de parca am fi fost Angelina Jolie si Brad Pitt.

Iar asta a fost doar inceputul. Nici nu imi imaginam ce avea sa urmeze in celelalte orase, iar acum nu vreau sa ma gandesc in cate conturi de Facebook si Hi5 apar. Poze cu maimuta alba.

Seara, in camera, am luat aceeasi cina cu banane si chipsuri si ne-am uitat la Prison Break, Friends si 2 and a Half Men pe Star World. E bine sa ai ceva de acasa oriunde. It’s not that bad after all. Maine mergem la granita sa vedem faimoasa ceremonie de inchidere.