Doi rucsaci prin lume

Prima zi in Goa se apropia de sfarsit si eram nervos ca nu mai aveam timp sa fac o baie in mare. Asteptasem cativa ani acel moment si nu reuseam nici cand ma aflam la 10 minute de o plaja tropicala. Frustrant.

Trebuia neaparat sa ne spalam pentru ca eram pe drum de vreo 30 de ore, dar ne era si ingrozitor de foame. Asa ca aveam un motiv bun sa plecam cat mai repede din apartament. Am fugit spre plaja, incercand in acelasi timp sa studiem satul si sa ne dam seama unde urma sa ne petrecem urmatoarele saptamani. Am vazut din mers un magazin foarte bine aprovizionat, o patiserie, internet cafe-uri si case de schimb valutar. Aveam tot ce ne trebuia.

In cateva locuri de pe marginea drumului se vindeau si haine. Am ignorat tricourile kitchoase cu 50cent si pantalonii Alibaba, dar m-am bucurat sa vad camasile de bumbac, colorate si usoare. Adica hainele indiene cu care erau imbracati toti hipiotii de pe drum, dar pe care nu le gasisem pana atunci nicaieri. Am scos repede 300 de rupii si mi-am luat fara sa mai negociez o camasa rosie cu Om. A doua zi era Pastele si trebuia sa ma innoiesc si eu cu niste simboluri dintr-o alta religie.

Intre timp, cerul iucepuse sa isi schimbe culoarea si ne-am dat seama ca spectacolul de pe plaja incepuse. Nu am mai reusit sa luam decat o punga de caju si o sticla de suc, dar nu ne mai interesa ca eram epuizati si deshidratati. Probabil ca a contribuit si asta la magia momentului, facand totul si mai psihedelic.

Era prima oara cand vedeam un apus in mare si nu mai aveam nevoie de nimic. Nu doar cerul se colorase, ci aerul. Nu doar lumina apusului era portocalie, ci toata atmosfera, exact ca intr-un film SF in care actiunea are loc intr-un alt colt al sistemului solar. Tot ce mai trebuia sa vedem erau doua luni uriase pe cer.

Dar asta nu era totul. Marea se retrasese din cauza refluxului si lasase in urma zeci de metri de plaja impecabila, acoperita cu un centimetru sau doi de apa, in care se reflecta intregul spectacol de culoare. Am coborat pana in locul in care se spargeau valurile si abia ma puteam tine pe picioare din cauza curentilor. „Marea ma cheama la ea” e un cantec prost de vara, dar acolo era un sentiment real. Nisipul fugea de sub picioare si te tragea cu el spre apa de fiecare data cand se forma un val. Nu simteam nimic periculos, asa ca mai faceam un pas. Si inca un pas. Apa calduta ma mangaia pe glezne si imi spunea sa am incredere in ea. Si sa mai fac un pas. Incepusem sa ma intreb daca se vedea la fel de portocaliu si sub apa.

Magia era, insa, stricata de crabii care se rostogoleau prin valuri si imi ramaneau agatati de degete. M-am retras pe plaja si m-am asezat pe nisip. Aveam carciumi de palmier in spate si marea in fata. Parea o Vama Veche pusa invers. In casti imi canta Pink Floyd suficient de tare pentru a auzi si valurile. Eram acolo unde imi doream, unde visasem atata timp sa ajung. Si nu mai trebuia sa fac nimic. Doar sa lenevesc cu o bautura rece in mana si sa urmaresc valurile. Si asta am si facut. Pana cand au venit femeile din Rajasthan (exprimare politically correct) sa ne vanda bratari de argint si pixuri cu oglinzi. Mona Lisa, nu o sa te uit niciodata! Mi-ai stricat tripul! Da, asa a spus ca o cheama.

Intunericul s-a instalat rapid, cum ne invatasem deja ca se intampla in partea asta de lume. Ne-am uitat in jur si nu am stiut la ce beach shack sa ne ducem, asa ca am plecat spre sat. Ceva mai devreme intrebasem niste turisti unde e mancare buna si ne-au indicat Dinha’s. Am retinut si am revenit dupa lasarea intunericului. Sweet lime soda cu sirop de zahar, creveti cu orez, legume si cheese garlic naan. In total, vreo 7 dolari. Ar fi mers si o bere, dar berea e cel mai usor mod prin care sa iti distrugi bugetul si sa te intorci acasa cu o luna mai devreme.

Am fugit apoi la apartament sa ne pregatim de slujba de Inviere pentru ca aflasem si unde este biserica din sat. Stiam ca va fi o experienta inedita si oricum trebuia sa o facem daca tot s-a intamplat (?!) sa ajungem intr-o zona catolica exact de Paste. Cu o combinatie ciudata de piosenie si spirit de aventura m-am spalat, m-am barbierit si mi-am pus camasa rosie cu simboluri hinduse pentru a petrece cateva ore intr-o biserica catolica.

Nu ma imbracasem asa pentru a iesi in evidenta sau pentru a-mi bate joc de cineva/ceva acolo. Pur si simplu ma gandisem ca urma sa asist la ceva exotic. Nu m-am gandit nicio clipa ca aveam sa intalnesc cei mai curati oameni din India si nici nu mi-am imaginat ce costume, coafuri si parfumuri voi intalni acolo. Da, India e mereu surprinzatoare. Toti oamenii din sat, de la femeia care taia gaini langa Mariahall la nenea care curata peste si soferul de ricsa care poarta in fiecare zi aceeasi camasa, erau imbracati cu hainele de duminica si isi luasera aerul de country manageri, in timp ce eu eram in sandale, pantaloni scurti cu buzunare mari si camasa cu Om. Inca o lectie data albului cu prejudecati. Dar hei, alea chiar erau cele mai bune haine pe care le aveam la mine. Si m-am barbierit. Daca nici asta nu se pune…

Biserica arata mai degraba ca una de protestanti. Era simpla si luminoasa, fara accesoriile care dovedesc gradul de credinta in lumea noastra, iar pe tavan erau ventilatoare care se chinuiau sa faca fata celor 35 de grade de la miezul noptii. Ne-am asezat si noi pe o bancuta si am asteptat. Era liniste. Un copil plangea, dar pana si el isi dadea seama ca e prea cald pentru asa ceva. Femeile isi faceau vant cu evantaiul si isi imprastiau mirosul floral, iar barbatii se uitau suspect la baietii care se apropiau de fiicele lor.

Imaginea nu era deloc una indiana. Portughezii nu si-au lasat in Goa doar mostenirea culturala, ci si una genetica. Atmosfera si oamenii ma duceau cu gandul la America de Sud. Eram intr-o telenovela, iar cei din jurul meu (Don Fernando, Don Augusto, Don Pedro si mai tinerii Bruno, Rodrigo, Victor si Gustavo) aveau de fapt mosii, vii, livezi si cirezi.

Cand incepusem sa ne obisnuim, toti s-au ridicat si au iesit. Ma rugam sa nu aiba legatura cu camasa mea. I-am urmat si ne-am oprit in curtea bisericii, unde lumea si-a aprins lumanarile si a inceput sa se roage. Pana la urma ne-am multumit cu privitul de la distanta, fiind prea cald sa mai suportam si fumul de lumanare. Entuziasmul disparuse pentru ca nu intelegeam nimic si nici nu vedeam ceva iesit din comun. Cativa copii spuneau rugaciuni la microfon, in biserica, iar cei de afara nu scoteau niciun cuvant. Am decis sa plecam si am pornit incet pe drumul spre casa, dar imediat cum ne-am miscat din loc au inceput sa explodeze petarde. Nu a durat mult timp (nu am apucat nici sa scot aparatul sa filmez), dar toate erau instalate exact in locul in care statusem noi pana atunci. Ne-am gandit, desigur, ca oamenii asteptau sa ne miscam de acolo si le era prea rusine sa ne-o spuna.

Am plecat cu gandul ca tot satul va vorbi a doua zi despre noi, dar nu am putut sa mergem nici 100 de metri pentru ca toti cainii maidanezi erau acum in mijlocul drumului, nervosi ca au fost treziti de petarde. Situatia era deja enervanta si am inceput sa facem semne destul de disperate la masinile care treceau. Soferii erau probabil speriati de cei doi albi care dadeau din maini prin intuneric, asa ca accelerau in loc sa opreasca. In cele din urma, soferul unui autobuz care ii ducea acasa pe angajatii unui hotel din apropiere ne-a intrebat ce vrem. Ne-a lasat la Mariahall si de acolo ne-am tarat cu ultimele puteri spre apartament. O zi prea plina care se incheia in sfarsit dupa vreo 40 de ore.