Doi rucsaci prin lume

Jaipur a fost calm inca din primele minute si a fost primul loc in care nimeni nu parea sa se grabeasca, ci doar statea sa isi rasuceasca varfurile mustatilor. Rajasthanul ne primea altfel decat o facusera celelalte state pana atunci.

La gara ne astepta o masina de la hotel. O Honda foarte curata si un sofer smecher, curat si aranjat. Ca in White Tiger. Un fel de baiat care iese la o cafea in Dorobanti cu masina sefului. Desigur, bagajele ne-au fost puse in portbagaj de un copil amarat in timp ce el invartea cheile masinii care stralucea in luminile unei gari prafuite. Pustiul era probabil un var care se mandrea in cartier la el cu niste poze pe care si le-a facut singur cand a fost lasat sa spele masina si a reusit sa se strecoare la volan fara sa fie vazut.

Inauntru avea aer conditionat si neoane colorate. Ma asteptam sa decoleze si sa se invarta deasupra garii, dar a plecat usor ca sa-l vada toata lumea. Ne-a dat un caiet cu coperti de piele despre care spunea ca este viata lui. In el scrisese cateva randuri fiecare turist pe care il plimbase pana atunci. Am aruncat un ochi pe cateva pagini si mi-am dat seama ca vrea sa ne duca si pe noi pe undeva si urma sa ne faca oferta. Dar el conducea in continuare calm si lua curbe largi invartind volanul doar cu palma. Vedeam cum se uita la noi in oglinda retrovizoare mare de care erau atarnati cativa zei. Cred ca s-a invartit de mai multe ori prin cartier pentru a fi sigur ca citim tot ce trebuie despre serviciile lui.

La un moment dat a intrat pe o alee si a oprit. S-a intors zambind si a inceput sa ne spuna cat de grozav era el si cati occidentali a facut fericiti cu plimbarile si povestile lui. Eram fascinat, dar “Mah, noi nu avem bani ca nemtii astia”. Inainte sa termin ce aveam de spus ne zice ca are si un tuk-tuk foarte fancy. Imi si imaginam ricsa cu neoane. Am acceptat sa vina cu ea a doua zi de dimineata pentru a ne duce prin oras. Deja ne obosise.

Ne-am luat bagajele si ne-am cazat repede la Pearl Palace. Eram rupti dupa o noapte la sleeper, o zi intreaga la Taj Mahal si inca 5 ore pe o bancheta de lemn cu alti 3 indieni inghesuiti pe 2 locuri. Nici nu ne mai interesa ce aveam sa gasim in camera, dar nu am zis decat “Wow” in primele 10 minute dupa ce am deschis usa ei. Am inceput cu peretii colorati, cu perdelele, florile desenate pe pereti, patul urias si am continuat cu baia mai curata decat cea de acasa. Colacul de pe wc era si sigilat. Wow indeed. A fost primul loc in care am dormit cu fata pe perna si fara cearceafurile noastre.

A fost si primul somn adevarat in India. Micul dejun a fost la fel de bun, iar restaurantul de pe acoperis nu ne mai lasa sa plecam. Pana la urma aveam sa ne dam seama ca acoperisul ala este singurul prieten la Pearl Palace.

Desi am fi ramas acolo, era prea mult confort pentru ca oamenii sa vorbeasca intre ei. Era prea bine sa pierzi timpul gandindu-te la cei de langa tine si sa ii bagi in seama. Era momentul perfect in care un calator mancat de bed bugs sa se simta putin ca un maharajah. Era locul perfect sa uiti ce ai invatat pana atunci si sa te incrunti putin la chelnerul nepalez pentru ca a varsat putin ceai. De ce nu? Nu pentru asta e pretul cu 250 de rupii mai mare decat la alte hoteluri? Asa ca nu am avut cu cine sa vorbesc in cele 2 zile petrecute acolo si nu sunt sigur ca o sa ma intorc la Pearl Palace, in ciuda perfectiunii lui. Si am inchis paranteza.

La 11 am coborat in fata hotelului, asa cum am stabilit cu soferul smecher. Am asteptat sa vad tuk-tuk-ul lui fancy, dar nu a mai aparut. De ce sa se oboseasca el pentru unii care nu au bani ca nemtii aia si care i-ar fi dat doar cateva sute de rupii pentru o zi cu ricsa. Dupa vreo 20 de minute de asteptare am acceptat oferta unui alt sofer de ricsa care astepta aproape de hotel.

Ne-a dus la City Palace, dar am petrecut mai mult timp in ziua aia prin magazinele de la care isi lua el comisioane. Cred ca si-a luat comisioane sanatoase deoarece am facut si cumparaturile de care aveam nevoie pentru cei de acasa. Mii si mii de rupii.

Tot el ne-a dus seara si la Monkey Temple sa vedem apusul. Am urcat un deal printre capre, vaci, porci, maimute, caini si copii care alergau dupa noi sa ne ceara bani. Templul din varful dealului a fost al doilea pe care il vedeam dupa Golden Temple si ultimul pe care l-am mai vazut in India. Nu au ajuns la mine nici the holy monkey shit care era pe jos si nici donatia ceruta. Si nici eu nu am ajuns la pacea oferita de cei 330 de milioane de zei chiar daca simbolistica hindusa spune ca si eu sunt de fapt unul dintre ei.

A fost totusi un moment foarte calm pe care doar maimutele incercau sa il strice. Faceau totusi parte din peisajul de acolo, de deasupra orasului, unde zgomotul nu reuseste sa ajunga, iar soarele apare timid prin smog.

Seara, la hotel, am baut prima bere in India. Nu intentionam sa fac asta, dar am rezistat doar 10 zile in caldura aia. M-am bucurat de 660 de mililitri din cea mai buna bere cunoscuta de calatori si mi-a inghetat zambetul stimulat de ea atunci cand am vazut ca trebuie sa dau 150 de rupii. M-a ajutat sa dorm si mai bine decat in prima noapte.

A fost o zi mai putin obositoare decat altele pentru ca acceptasem ideea ca nu pot ajunge undeva decat cu ricsa si nu voi putea scapa de ele. Am acceptat sa nu vedem tot ce era de vazut pe acolo chiar daca stiam ca a doua zi trebuia sa plecam spre Jodhpur. Era mai bine asa pentru ca era un loc bun sa ne odihnim si sa ne umplem bateriile. Patul era curat, asa ca puteam sa stam in el fara sa ne stresam, iar restaurantul era genial. Recomand pulao (pilaf) cu caju.

A doua zi nu am facut nimic. Am dormit pana tarziu, am predat camera si am pierdut timpul pe acoperis. M-am dus si la Internet café sa vad ce crize mai sunt in tara. Si am aflat de Mile Carpenisan.