India – episodul 25: Prin spitalele indiene

Plecasem din Patnem spre Margao pentru a lua autobuzul de Hampi si eram fericiti ca suntem din nou pe drum. Trecusem peste ispita confortului din Benaulim si ne facusem din nou curaj sa ne luam rucsacurile in spate. Ni se parea o decizie importanta pentru ca nu trecusera multe zile de cand ne gandeam foarte serios sa ramanem inca o luna acolo.

Nu mai era cazul acum. Cu rucsacurile aruncate sub scaunele unui autobuz arhiplin si cu o fetita de vreo doi ani in brate pentru ca nu mai era loc nici pentru ea ne indreptam curajosi spre o noua destinatie.

Ajunsi in Margao, ne-am cumparat biletele pentru Hampi la un autobuz semi-luxury. Vazusem mai multe pe acolo, inclusive unele sleeper, asa ca ne hotarasem si noi sa mai schimbam mijlocul de transport. In plus, credeam era cam tarziu sa cumparam bilete de tren. Aveam totusi sa aflam ca pe o distanta de doar cateva ore rezervarea nu e chiar asa de indispensabila. Adica trenul e oricum plin in timpul zilei si o sa ajungi sa stai cu cineva in brate indiferent de cate rezervari ti-ai facut.

Dar am vrut sa luam autobuzul de noapte si aveam cateva ore de pierdut prin soarele amiezii. Timpul se dilatase din nou, iar cele 4 ore petrecute pe langa statia de autobuz au parut zile. Fotografiam ce vedeam in jurul nostru. Orice nu se misca.

In acelasi timp ne uitam la toate autobuzele care opreau in statie si ne intrebam ce inseamna semi-luxury. Vazusem un luxury care pleca spre Bangalore si arata ca autocarele care pleaca de la noi in circuite prin Europa. Ne imaginam ca al nostru era cel putin ca cele de la Filaret.

Inainte de ora 19 am aflat la ce “linie” urma sa opreasca autobuzul. Ne-am asezat acolo si am asteptat nerabdatori momentul adevarului. La ora stabilita nu a aparut nimic semi-luxury, ci doar un autobuz ca cele care merg intre plaje. S-a schimbat programul? Intarzie? E in alta parte? Nu, asta era. Oamenii alergau in jurul lui si isi incarcau bagajele, legau genti si ligheane pe acoperis si incercau sa gaseasca un loc pentru sacii cu sticle de plastic. Eu imi doream ca imaginea sa fie completa si sa vad niste capre iesind dintr-o sacosa.

Ne-am intrebat ce facem si ne-am uitat unul la celalalt, asteptand probabil ca celalalt sa ia decizia. Stiam amandoi ca nu putem sa mergem asa pana la 5 dimineata, dar niciunul din noi nu a zis nimic. Ne-am urcat, am mers in fata la locurile noastre. Scaunele erau la fel de mici, iar picioarele mele cu vreo 30 de centimetri mai mari decat standardul indian. Motorul a pornit, masina s-a miscat din loc si fiecare si-a spus rugaciunea. Aveam nevoie.

Primele 10-15 minute au fost linistite, dar de indata ce am iesit din Margao soferul a calcat acceleratia si a inceput slalomul tipic. Nici intunericul care se lasase si nici curbele nu il linisteau si am rasuflat usurati ca soferul de rezerva se culcase si nu il mai tinea de vorba. In acelasi timp, mirosurile vecinului din fata noastra isi faceau tot mai simtita prezenta. Bine ca autobuzul nu avea geamuri.

Eu am fost primul care s-a plans de disconfort. Imi amortisera picioarele indoite pe sub scaun si un umar. Apoi Magda a spus ca nu mai poate sa respire. Eram mult prea speriat de perspectiva si nu am reusit sa o linistesc. Cateva minute mai tarziu imi spunea sa opresc autobuzul si sa coboram.

Unde era sa coboram? Pe marginea soselei nu se vedea nimic. Nu stiam unde eram, nu stiam unde sa ne ducem, nu stiam ce sa fac. I-am spus soferului ca sotia mea nu este bine si nu mai putem continua drumul. A parut intelegator si a zis ca ajungem imediat la un spital si sa mai asteptam putin. A accelerat si mai mult si am ajuns, intr-adevar, intr-un orasel. Am aflat mai tarziu ca era Ponda, unde mi-ar fi placut sa ajung in conditii normale pentru a vizita plantatiile de condimente sau parcurile naturale.

Soferul era ingrijorat, dar nu din cauza noastra. Trebuia sa plece si nu stia daca o sa-l tinem acolo pana ne revenim. I-am spus sa plece, iar el mi-a cerut biletul ca sa scrie pe el ca noi am vrut sa coboram pentru ca eram bolnavi. O amintire minunata.

Ne-au ajutat sa traversam drumul pana la un dispensar si apoi au plecat. Orele care au urmat au fost un cosmar din care revad secvente uneori. Imi este frica sa imi aduc aminte ce simteam, dar imaginile vor ramane mereu. Camera inalta cu pereti prafuiti, paturile metalice si cearsafurile murdare, lumina galbena, toaleta infundata si o infirmiera care arata exact ca Maica Tereza. Foarte batrana, foarte mica si slaba si incredibil de calma si calda. Nu stia sa spuna in engleza decat „it’s ok” si incerca sa ne calmeze pe amandoi.

Eram disperat si nu mai conta nimic. Magda se linistise si m-am intins pe un pat la fel de murdar ca al ei. Nu mai aveam putere si imi doream sa dorm. Sa dorm si sa ma trezesc si sa imi dau seama ca doar am visat. Priveam ventilatorul din tavan pana simteam ca ma afund intr-o groapa si apoi ridicam capul si o vedeam pe Magda cu o perfuzie intravenoasa si o masca de oxigen. Era adevarat tot ce se intampla.

Am stat de vorba cu doamna doctor si mi-a spus ca e deshidratata si trebuie sa doarma intr-un loc mai racoros. Era dispusa sa ne si duca la o cunostinta de-a ei care are aer conditionat in casa, daca eram noi de acord. Am vrut sa astept sa vad cum se mai simte, dar nu era deloc bine. Pana la urma am decis sa mergem la un spital adevarat din Panjim. Nu stiam despre ce spital e vorba, dar ne gandeam ca o sa fie mai bine decat unde ne aflam in acel moment. Ambulanta a venit dupa vreo ora si am plecat. Am auzit doar „put her to sleep and she’ll be ok”.

A urmat un drum de o ora si ceva spre Panjim. Eu stateam pe bancheta din fata si auzeam din spate doar pulsul. Dar macar aveau aer conditionat. La spital au disparut imediat cu targa, inainte ca eu sa scot bagajele. Am ramas cu ele in drum, ambulanta a plecat imediat, iar eu nu stiam unde sunt si nici unde au dus-o pe Magda. Un doctor a venit sa ma ia sus, am lasat rucsacurile pe niste scaune si am plecat sa vorbesc cu cineva. Am raspuns la toate intrebarile pe care le aveau, i-am linistit spunandu-le ca avem asigurare si apoi m-au dus sa o vad. Era sedata si cu perfuzii in vene la Terapie Intensiva. Nu era o imagine placuta, dar m-am linistit cand am vazut conditiile pe care le aveau. Dupa cateva minute mi s-a spus sa ies si sa o las sa se odihneasca.

Asa m-am trezit pe hol, singur, noaptea, intr-un spital aproape pustiu. Ma gandeam ca ea e pe maini bune, dar ce as fi putut sa fac eu acolo. In prima ora am stat pe un scaun. Ina doua oara am mers pe culoar de la un capat la altul. Apoi mi-am adus aminte ca am lasat bagajele pe undeva si am plecat dupa ele. Oricum nu era nimeni pe acolo. Am incercat sa mai intru la Magda, dar usa era incuiata. Am mai mers de cateva ori pe culoarul pustiu si apoi am simtit ca mi-e somn. Mi-am zis ca e un lucru bun pentru ca timpul oricum trece mai repede cand dormi. Si asta era scopul. Sa se faca mai repede dimineata.

M-am intins pe niste scaune din capatul culoarului, langa un ventilator, si m-am uitat in gol pana am adormit. M-am trezit pe la 2 dimineata, dupa doar o ora de somn. Inima imi batea foarte tare, respiram foarte repede si imi era frica. Asa ma trezisem. Si era totul real din nou. Mi-am dat seama ca deasupra scaunelor pe care ma intinsesem era o statuie cu Iisus, iar eu dormeam exact sub ea. In fata mea era o alta statuie cu Fecioara Maria. Cum de nu le vazusem pana atunci? In dreapta erau scarile spitalului si auzeam fiecare sunet facut la oricare dintre cele 10 etaje, iar intr-un salon de langa scari era un barbat care tusea intruna. Mai tarziu am descoperit ca era acolo cu sotia si fiica si ca vorbeau portugheza. Culoarul parea mai lung si mai ingust decat cand ajunsesem acolo, iar ventilatorul nu ma mai ajuta cu nimic. Doar facea ca florile de la gatul lui Iisus sa se miste si sa le vad cu coada ochiului. Asa mi-am petrecut urmatoarele 3 ore, scarpinandu-ma nervos la picioarele lui, privind spre capatul celalalt al culoarului, inventariind sunetele de pe scara si numarand de cate ori tusea pacientul portughez. Si poate ma rugam.

La 5 dimineata am fost scos din groapa in care imi ajunsese mintea de tunete. La inceput nu stiam ce se intampla. M-am ridicat si am plecat spre balcon. Ploua. Nu am simtit decat cateva picaturi pe mine, dar au fost atat de reci incat m-au trezit imediat si m-au calmat definitiv. Era prima ploaie pe care o vedeam de cand eram acolo si respiram pentru prima data in India. Probabil asta faceau toti oamenii in casele lor la ora aia. Isi aminteau cum se respira si intampinau fericiti musonul.

As fi ramas acolo, dar trasnetele nu erau pe placul meu. Am fugit pe culoar si am batut la usa incuiata pana o asistenta s-a trezit si mi-a deschis. I-am zis ca vreau sa imi vad sotia. Am trezit-o si pe Magda si i-am spus ca afara ploua tare. Nu stiu daca a inteles ceva, dar eu m-am bucurat si mai mult cand am vazut ca arata mult mai bine. Am lasat-o sa doarma si m-am intors la prietenii mei divini. Atmosfera nu mai era atat de bizara pentru ca afara se luminase intre timp si oamenii incepusera sa se trezeasca. S-a trezit si pacientul portughez pentru ca o pana de curent ii stricase ventilatorul si venise sa il ia pe al meu. Plamanii mei i-au zis ok.

Dupa ora 8 era deja o alta lume. Pacientii ieseau din rezervele lor, asistentele bantuiau pe culoar si am putut sa o vad din nou pe Magda. Nu avea putere sa stea in picioare, dar era mai bine. In cele din urma a fost mutata intr-o rezerva. Era o camera adevarata de hotel. Doua paturi, baie proprie, televizor si aer conditionat. Si foarte curata, ca si restul spitalului, de altfel. Era foarte bine acolo, dar trebuia sa o conving sa plecam. Nu mai puteam sa stau in locul ala.

Si asta am facut toata ziua. I-am spus ca nu mai rezist o noapte si am umblat dupa asistente si doctori ca sa stabilim externarea. Nu a fost usor cu nimeni. Magda insista sa mai ramanem pentru ca era sedata si se bucura de aerul conditionat. Ii promiteam ca mergem la barul de karaoke din Benaulim daca plecam, iar ea imi promitea ca nu va mai fuma. Dar nici medicii nu ne lasau sa plecam dintr-un motiv pe care l-am aflat mai tarziu. In paralel, vorbeam zeci de minute cu firma de asigurari din Romania.

Doctorul care putea sa spuna daca poate sa plece a intrat in tura pe la 3 dupa-amiaza si a fost de acord sa plecam. Ne-a dat reteta pentru pastilele pe care urma sa le ia si am stabilit cand trebuia sa venim la consultatie. Ne-a ajutat apoi sa chemam un taxi si sa negociem un pret corect pana in Benaulim.

Asa am ajuns acasa, unde eram asteptati de Nica, proprietarul apartamentului. Facuse curat si era suparat ca nu apelasem la ajutorul lui mai devreme. Am stabilit sa vorbim in zilele urmatoare pentru ca sederea noastra sigur avea sa se prelungeasca destul de mult. Dupa ce a plecat am iesit si noi sa luam ceva de mancare. Am considerat ca merit si o sticla de vodka pentru a trece mai usor peste ultimele 24 de ore si sa nu gandesc prea mult inainte sa dorm. A functionat.

In zilele urmatoare am avut grija de noi cu adevarat. Am luat amandoi vitamine si saruri de rehidratare si am evitat aproape complet soarele. In acelasi timp vorbeam cu medicii si cu cei de la asigurari sa vedem ce se intampla cu plata spitalizarii. Actele Magdei erau la spital pana cand se intampla acest lucru.

Am aflat atunci ca noaptea petrecuta in spital a costat 1000 de euro, iar cei de la firma de asigurari nu se grabeau sa plateasca pentru ca nu intelegeau de ce au costat atat de mult niste calmante si cateva perfuzii cu saruri. Well, au costat atat de mult pentru ca spitalul Vintage e privat. Cum am ajuns la un spital privat? Doamna doctor de la dispensarul din Ponda a chemat ambulanta privata. De ce a facut asta? Pentru ca din suma fabuloasa ceruta pentru niste saruri primea si ea niste vata, spirt si ce mai avea nevoie. Iar confortul albilor nu a fost un motiv pentru a ne duce la un spital privat pentru ca in Panjim e si un spital de stat foarte bun si modern.

Noi am fost dupa cateva zile la un control si am reusit sa ne luam actele, ceea ce inseamna ca cele doua parti s-au inteles pana la urma. Doctorul cu care ne-am vazut in ziua aia ne-a explicat ca se mai practica acest lucru cand au pacienti din occident cu asigurare. Nu ne mai interesa. Ne bucuram ca am scapat de tot si ca puteam sa ne vedem linistiti de vacanta. Nu ramanea decat gandul ca ne astepta o factura de mii de lei la telefonul mobil.

Ziua in care am fost la control a fost si o buna ocazie sa vedem capitala statului Goa. Nu am vizitat nimic, ci doar am admirat din ricsa arhitectura coloniala si influentele portugheze. Poate data viitoare o sa vedem si Old Goa.

Privita acum, acea zi pare oribila, dar am invatat atunci lucruri mai importante decat in cele doua luni petrecute in India. Am invatat cum sa ne purtam cu corpul nostru si ce ne face rau cu adevarat. Am vazut ce se intampla cand te afli la tropice si nu bei 4 litri de apa pe zi si am invatat ce alte pofte de minerale, saruri si vitamine are organismul. Si a fost cea mai buna lectie in ceea ce priveste bagajele. Travel light pentru ca nu stii niciodata cand va trebui sa cari singur bagaje pentru doua persoane.

One Response to India – episodul 25: Prin spitalele indiene

  1. marilena says:

    salut!imi place foarte mult cum scrii si am reusit sa citesc toate articolele tale!felicitari pt blog!http://greatsylesonthestreets.blogspot.com/

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.