India – episodul 29: Atat de vie langa atata moarte

Asa cum spus in episodul trecut, nu-mi amintesc nimic din prima noapte petrecuta in Varanasi. Poate eram obosit sau stresat sau cine stie ce altceva. Stiu doar ca am coborat in camera si apoi s-a facut lumina, iar Magda se uita la mine si ma ruga sa plecam de acolo. M-am trezit brusc cand a soptit “Alex”, desi toata noaptea nu auzisem mantrele care urlau pe malul Gangelui. Nu m-au trezit nici “gratarele” care “sfaraiau” si nici fumul de oameni care ne intrase in camera. Doar ea stie ce s-a intamplat atunci si am lasat-o pe ea sa povesteasca.

Nu stiu daca pastilele de malarie sau incarcatura emotionala m-au “ajutat” sa-mi pierd mintile, sa ma uit in mine si sa ma sperii de ce sentimente traiesc, dar stiu ca ceea ce am simtit in Varanasi in prima noapte a fost un prag psihologic in dezvoltarea mea.

Mai fusesem atat de aproape de moarte si constientizasem de multe ori ca nu suntem decat un ambalaj pentru suflet si spirit, dar niciodata nu vazusem moartea ca un fapt atat de firesc.

Pentru a-mi insela frustrarile ca nu am facut niciodata tot ce mi-am dorit, imi placea sa cred in spirituala reincarnare. In Varanasi, insa, tot ceea ce traisem pana in acel moment s-a anulat. Mintea a refuzat sa mai proceseze in viitor si m-am blocat intr-un prezent infinit exact din momentul in care am respirat fumul dulce al primei incinerari.

In urma cu cativa ani am vazut oasele bunicului care m-a crescut, aruncate peste cosciugul celuilalt bunic si impreuna uniti in aceeasi groapa chiar daca nu si-au adresat prea multe cuvinte in viata lor. Atunci nu am varsat o lacrima; mi se parea hidos si absurd tot ciclul vietii. Avem, insa, norocul sa fim inzestrati cu uitare si in timp imaginea asta a ramas doar o amintire urata si nu ceva care sa-mi fi zdruncinat existenta.

La fel, si omul ce ardea sub balconul nostru in Varanasi fusese candva tata, sot, bunic, prieten, iar acum era doar o valvataie si un corp intors pe toate partile, astfel incat sa nu mai ramana nimic din el. Familia statea in jurul focului si inhala tot acel fum, iar mie mi se parea ingrozitor sa stai sa privesti asta si sa iti prelungesi astfel durerea si agonia.

Prima incinerare a fost ingrozitoare; primul contact cu aceasta imagine m-a dezgustat, infuriat, speriat ca apoi sa ma captiveze atat de mult incat sa am puterea sa ma uit la asa ceva.

De-alungul calatoriei in India am trecut de multe ori de la o pace sufleteasca enorma pana la dezgustul si absurdul absolut, iar Varanasi parca mi-a spus din prima clipa “nu ai vazut nimic inca”.

Recunosc cu usurinta unui om normal ca prima noapte mi-a zdruncinat toata fiinta. Aveam aceeasi neliniste in suflet si am incercat din rasputeri sa trec peste caldura din camera, peste fumul de oameni ce intra pe geam si peste spiritele ce parca umblau libere prin preajma.

La 2 dimineata, cand aproape atipisem, am auzit un sunet halucinant. Era atat de aproape si nu reuseam sa-mi dau seama daca sunt in continuare in vis sau treaza.

Era deja prea mult. Am incercat sa aprind lumina, evident era oprita. Am incercat sa il trezesc pe Alex, dar drumul din Mumbai pana in Varanasi il coplesise. Asa ca nu-mi mai ramasese decat sa traiesc si sa simt ceea ce viata avea sa-mi ofere in acel moment.

M-am ridicat si am iesit pe balcon. In fata mea erau patru “cuptoare” cu oameni. Iar muzica ce se auzea din ce in ce mai tare era probabil muzica de slujba. Inca nu-mi dau seama cum Alex nu a auzit nimic cand vocea aia se auzea peste tot Gangele. Poate ca asa trebuia sa se intample: sa simt frica si inaltare si liniste deodata si de una singura. Si nu m-am simtit in toata viata mea atat de singura ca in acel moment. Era intuneric bezna, oamenii ardeau, Alex era in spatele meu in camera, dormind si probabil visand la ceva bun de mancare, iar muzica ma indemna sa plutesc fara teama… Si deodata m-am oprit, agitatia din piept s-a domolit in cateva secunde si cred ca mi-am oprit respiratia. Nu am mai simtit frica, nu am mai simtit inaltari spirituale, nu am mai simtit erori sentimentale, era totul un vid.

Ma gandeam la momentele cand mergeam toamna in parc in urma cu 5-6 ani si admiram culorile pomilor, cand imi faceam buchete de frunze colorate sa imi decorez sufrageria. Cu cata ardoare cautam atunci sa simt ceva mare, sa ma rup de lumea alerta, sa ma strecor intr-o alta stare. Acum nu mai cautam nimic, era totul acolo, in mine si in jurul meu.

Am stat putin sa-mi dau seama daca se misca ceva in jurul meu si cum nu am gasit decat 4 targi arzand am preferat sa ma misc eu si astfel sa-mi explic ceva. Nu dormeam, eram foarte treaza intr-o lume total diferita de a mea. Era dorinta de cunoastere pentru care plecasem de-acasa. Nu am avut nevoie de droguri, nu am avut nevoie de Guru ca sa-mi dau seama ca sunt vie si ca o noapte intr-un balcon de hotel poate sa iti schimbe perceptia asupra lumii. Nu ai nevoie de spatiul propice sa fii romantic, nu ai nevoie de un film de dragoste sa-ti aduci aminte sa iubesti, nu ai nevoie de o melodie lenta sa-ti dansezi iubita; trebuie doar sa cauti toate astea in tine si sa le oferi oricand.

Asa am decis ca ceea ce simt nu trebuie sa ramana doar o amintire in mine. Ma gandeam ca vreau sa ii arat lui Alex tot ceea ce simt, ca aveam un sentiment mare in mine, ca ma coplesea totul. Chiar daca nu puteam sa vorbesc, vroiam sa captez in imagini nebunia din fata mea. Asa ca am luat aparatul foto si am inceput sa filmez realitatea necunoscuta noua.

Incet-incet a inceput sa se lumineze iar eu eram partasa la diminetile oamenilor de sub balconul meu. Priveam lumea ca dintr-un turn, rupta de ea, si incercam sa fiu invizibila. Ma intristam si zambeam ca un bolnav cu personalitati multiple. Fetitele care faceau targi pentru morti cu o zi inainte, in loc sa se joace cu papusile, si baieteii care se asigurau ca niciun os nu a ramas nears dormeau acum intr-o lume mai buna. Vedeam cainii care atacau maimutele intr-un spectacol haios, vedeam cum maimutele trag oamenii de par si ii trezesc, oamenii dormind pe acoperisul caselor, ritualul ce trebuie urmat de familie la incinerarea cuiva, afacerea incinerarilor si alegerea lemnului, crematoriul impozant, oameni ce spalau rufele putin mai sus de locul de incinerare, albi insetati de senzational si totul intr-un ritm minunat de natural…Nu stiam ce sa fotografiez sau sa filmez mai intai, era totul nefiresc, era o nebunie de evenimente si imi mai doream o pereche de ochi sa vad totul, sa nu-mi scape nimic.

Am trait in aceea noapte mai mult decat as fi putut trai o viata intreaga. Am simtit atat de multe in aceea noapte, mai mult decat mi-a fost dat sa traiesc pana la 30 de ani.

M-au trezit din visare vecinii nostri japonezi, care nu pareau impresionati de atmosfera de afara, ci au plecat la plimbare pe ghaturi. Asa mi-am amintit ca sunt treaza si ca in realitatea mea exista cineva drag cu care trebuie sa impartasesc ceea ce tocmai traisem. Dar am decis sa nu ii spun in acel moment, nu in camera aia de hotel ce mi-a zdruncinat existenta, ci mai tarziu, cand ni se va face din nou sete de trait intens. Cand vom fi departe de locul asta, cand vom fi in patutul nostru de acasa si o sa stam de vorba cu lumina stinsa si draperiile date la o parte. Cand vom fi doar noi si lumea. A fost de ajuns sa il strig o singura data si Alex s-a trezit sau daca ma gandesc mai bine l-am smuls din pat, si i-am spus doar atat “ia-ma de aici ca imi pierd mintile”. Si am plecat spre alt hotel, intr-o zona in care nu trebuia sa simt cum miros oamenii arsi ca sa imi dau seama ca sunt in Varanasi.

Nu stiu daca m-as mai intoarce in Varanasi. Mi-ar fi teama sa alung ceea ce tocmai mi-a intrat in suflet, ar fi prea multa debusolare spirituala, m-ar transforma intr-un om pragmatic si nu-mi doresc asta. M-as intoarce in schimb in India, dar nu sa o vad sau sa o simt, ci sa o traiesc. Privind urma, India este pentru mine o frumoasa mireasa trista.

14 Responses to India – episodul 29: Atat de vie langa atata moarte

  1. Pe mine m-ai lasat fara cuvinte, foarte trista povestea, iar pozele … nici nu stiu daca e bine sau rau ca le-am vazut, oricum am sa reiau jurnalul vostru dar daca voi citi multe articole din acestea India va disparea cu totul de pe lista mea de destinatii viitoare :(
    Eu sunt foarte sensibila si probabil as fi plans in fiecare zi si m-as intoarce foarte marcata( nu ca povestirile voastre nu fac asta deja) …

    • Magda says:

      India te poate infricosa, dar nu regret nicio secunda ca am fost acolo. Nu as fi putut trai niciodata un asemenea amestec de sentimente in acelasi timp.

      Imi aduc aminte prima tura de plans zdravan; eram in tren si unui pusti i se facuse mila de noi ca mancam chipsuri si el se desfata cu o inghetata. Si cum ma uitam cu jind la el, a coborat pe peron sa-mi ia si mie una. Si era evident ca nu are cine stie ce bani. Iar treaba asta m-a uimit si mi-a dat un sentiment mare de mila si uimire incat m-a emotionat pana la lacrimi.

      Am cunoscut oameni incredibili, care nu s-au dus din tren direct acasa, ci mai intai ne-au cazat si s-au asigurat ca suntem bine. Asta nu se va intampla niciodata intr-o societate ca a noastra. Si asta pentru ca ne ghidam dupa alte valori.

      Am vazut familii de maimute libere, am vazut papagali si pauni ce zburdau liberi si m-a uimit mai mult decat un templu, am citit fericirea in ochii oamenilor carora le-am spus ca mancarea gatita de ei e senzationala, am admirat barcagiul care la ora 4 dimineata arata ca scos din cutie pentru ca avea intalnire cu niste albi, am ras cu lacrimi la festivitatea de inchidere a vamii in Amritsar…

      Si stii ce e ciudat? Ca dupa noaptea asta nebuna ne-am mutat la alt hotel si ne-am cumparat superficialitatea. Aveam tot ce ne trebuie, tot confortul, dar am fost goi, nu am mai simtit nimic.

      Si daca iti doresti sa ajungi acolo, trebuie sa o faci pentru tine. Asa cum noi doi am putut simti atat de diferit acelasi lucru, cu siguranta se poate observa si alt punct de vedere. Pentru ca e placut ca oamenii sa vada si sa simta diferit.

      Poate vei fi atat de fericita cum nu ai fost vreodata sau trista cum nu ai fost vreodata. Dar vei simti ceva unic.

      • salmi says:

        Pe mine m-ai facut sa plang…pentru ca m-am simtit la fel in Thailanda, pentru ca acolo am trecut eu de la agonie la extaz si am simtit ca am renascut. Si da, oamenii de acolo au avut o mare contributie. Intr-o perioada cand sufletul meu a murit si inviat. Chiar daca circumstantele au fost altele, dar cand vezi oameni care nu au sa-ti ofere nimic altceva decat bunatatea lor si omenia, in niste situatii cand tu, european stii ca nu ai reactiona la fel, te fac sa te simti mic, umil si sa realizezi ca omul e defapt altfel.

  2. Magda ai dreptate, intr-un fel, imi doresc si nu imi doresc, nu stiu cum sa iti spun. Poate timpul va decide.

    Nu stiu daca vreau experiente atat de dure fiindca imi place sa traiesc in cubul meu de sticla, din care vad uneori, dar traiesc totusi fericita, simtind multa compasiune fata de cei defavorizati, dar oricum daca m-as duce mai aproape de ei nu le-as face un bine si probabil nici mie. Eu cat sufar pentru oameni, nu sufar pentru nimic in lume, pretuiesc foarte mult rasa umana, urasc suferinta si chiar daca poate pare aiurea, daca vad un caz nefericit la Tv plang si ma gandesc cat de greu ii e acelei persoane,familiei, etccc inca o saptamana, si multe cazuri nu le-am uitat niciodata.
    Poate de aceea ma bucur mai mult de ceea ce reusesc sa vad, sa traiesc cu familia mea.

    India e o experienta foarte dura, pentru mine e aproape comparabila cu tarile sarace din Africa. Stiu, sunt sigura, ca atunci cand esti acolo e putin mai usor fiindca vezi cum oamenii s-au resemnat, multi nici nu stiu ca poate fi si altfel, si iti trece tristetea cand simti fericirea lor (asta mi s-a intamplat si mie in Maroc, sa vad oameni traind in cocioabe dar al naibii de fericiti), sau cum ai povestit tu ritualul mortii care pentru ei, e o traditie, e ceva normal, pe cand pentru noi e culmea maltratarii si a suferintei. Dar e greu uneori sa aceptam diferentele de cultura, de societate, de dezvoltare etccc

    M-as duce acolo doar daca as crede ca o astfel de vacanta m-ar face fericita, de exemplu mi-ar placea foarte mult Cambodgia, cred ca ar fi o experienta putin mai light, poate un inceput pentru altele mai dure …

    • alex says:

      Cambodgia nu e deloc o experienta mai light. Desigur, peste tot vedem Angkor Wat, asa cum vedem si Taj Mahalul. Dar este o tara distrusa de kmerii rosii. Si era ultimul loc in care ar fi vrut sa ajunga turistii pana prin anul 2000.

      S-a schimbat mult in ultimii ani, dar tot este un loc ce va ramane marcat mult timp de genocid.

      Acum inca o sa vezi multi oameni fara maini sau picioare pentru ca au calcat pe mine. Si in special copii pentru ca ei cred ca chestiile alea care stralucesc in pamant sunt jucarii.

      Se zice ca daca mergi cu masina prin zonele mai putin umblate si vrei sa faci pipi, ar trebui sa faci in mijlocul drumului pentru ca in tufisuri s-ar putea sa explodezi.

      Este o tara superba, dar sa nu crezi ca e usor sa o vezi.

  3. Nu vreau sa imi petrec mult timp acolo, m-as duce in special pentru Ankor Wat, am zis experienta mai light fiindca mie mi-e mai putin frica sa ma duc acolo decat in India, tara care ma ingrozeste putin.
    Oricum nu cred ca as iesi din perimetrul turistic :)

  4. Alina says:

    MGD, e a zecea oara cand citesc ce ai scris si a zecea oara cand ma cutremur…
    Mi te imaginez singura in fata geamului privind acele scene cutremuratoare, cu ochiii tai mari si cu un sal rosu strans in jurul umerilor (in mintea mea asa te vad) si mi se face un gol ingrozitor in stomac. Ma simt acolo, alaturi de tine in fiecare secunda.
    Ai reusit sa imi transmiti de fiecare data sentimente contradictorii de fascinatie si groaza si liniste si frica si si si si …

  5. Diana says:

    M-a impresionat ceea ce ati descris aici si m-a determinat sa ma informez asupra locului. Insa voiam sa va intreb daca nu v-ati informat dinainte despre ce aveati sa gasiti acolo?

    • alex says:

      Ba da. Am citit multe carti si bloguri. Dar erau doar informatii practice. Nu poti sa iti antrenezi sentimentele pentru astfel de cazuri. Ce sa faci? Sa te duci la crematoriu si sa o arzi aiurea pe acolo (cum suna asta in context) pana te obisnuiesti cu mirosul si sunetele care se aud dintr-un corp de om cand e in flacari? Cum ai putea sa te informezi in legatura cu un picior care se desprinde de restul trupului si se rostogoleste, dar este de cineva si aruncat la loc pe foc? Poti sa citesti ani de zile despre asta. Prima oara cand o s-o vezi o sa vrei sa urli, dar o sa ai maxilarul paralizat.

  6. Diana says:

    Oh Doamne… si totusi pentru ei e ceva atat de normal…

  7. Oana C says:

    Magda, scrii senzational! Cu siguranta, nu trebuie sa merg singura in Varanasi……….Mai vb……..

  8. Oana C says:

    E a doua oara cand citesc postul asta, la un interval de aproape o luna si mi s-a ridicat parul de pe mine mai tare! Varanasi este pe lista mea, caci sunt foarte curioasa din fire!
    Deci, nu hotel pe ghat si in nici un caz singura! Caut partener de trait Varanasi…..;)

  9. Constantin says:

    Foarte tare povestea voastra , iar experienta pe care ai avut-o acolo Magda! este “incredibila”. Oamenii in general fug de tot ce inseamna suferinta si este greu acceptata sau deloc . Dar poti sa ai in viata o experienta care sa te trezeasca putin la realitate si sa iti schimbe mai mult sau mai putin perceptia despre ce inseamna: viata. Felicitari pentru curaj si pentru experienta. Si eu imi doresc sa fac acest lucru pe care l-ati facut voi, macar o data in viata .

  10. dan says:

    Cambodgia, India, Thailanda, tari superbe ? Pai atunci Elvetia ce mai e ? Pentru mine India e iadul pe pamant punct.

Leave a Reply