India – episodul 34: Aventuri pana in ultima clipa

Autobuzul de la aeroport ne-a lasat pe pamant european la 3 dimineata. Eram din nou in Istanbul si dardaiam de frig exact ca in urma cu doua luni. Daca atunci plecasem doar cu haine de vara la noi, acum nu mai aveam nici macar incaltaminte. Ne-am trezit ca stam in sandale si pantaloni scurti la 10 grade si ne intrebam de ce e atat de frig in orasul asta. Daca acasa, in Romania, era aproape vara, nu era logic sa fie deja vara in Istanbul?!

Ne asteptam la o primire mai calda, dar uitasem de fapt cum e atmosfera in partea asta de lume. Ne obisnuisem cu 25 de grade noaptea si 40 in timpul zilei. Nu intelegeam ce a fost in capul nostru cand ne-am lasat tenesii in camera de hotel din Delhi. De ce nu lasasem sandalele? Oricum erau la fel de imputite.

Ne-a distras atentia un francez care venise si el cu acelasi shuttle bus de la Sabiha Gokcen. Nu stia nimic despre Istanbul, nu isi facuse rezervare nicaieri si ne-a cerut ajutorul. L-am luat cu noi pe Istiklal Caddesi si am ras de el cand am vazut cat de mirat se uita la fetele cu fuste scurte care beau bere pe la balcoanele caselor si tipau. Ne-a spus ca a evitat mult timp sa vina in Istanbul pentru ca ii era frica de tarile musulmane. Beyoglu e Beyoglu.

Aveam rezervare abia pentru urmatoarea noapte, dar am decis sa ne ducem la hostel pentru ca in martie ne lasasera sa dormim pe o canapea. Dar de data asta nu ne-au mai lasat sa stam nici pe scaunele din sala de mese. Francezul si-a luat o camera, dar pe noi ne-au dat afara la 5 dimineata, cand era frigul mai crancen, motiv pentru care nu va recomand sa mergeti la Neverland.

Ne-am oprit la primul hostel pe care l-am vazut pe strada sa vedem ce preturi au ei si am dat imediat 11 euro pentru un loc in dormitorul cu 6 paturi cand am vazut ce preturi au. Mult mai ieftin si mult mai dragut decat celalalt. Din pacate eram prea rupti de oboseala pentru a retine si numele lui. Dar stiu ca e la vreo 20 de metri de Neverland.

Nu am ramas inca o noapte pentru ca voiam sa stam in aceeasi camera ca in martie. O metafora. Un roman circular. Asa ca ne-am dus la Neverland pentru ca aveam rezervata aceeasi camera dubla cu baie proprie. Acolo am mai asteptat o ora, timp in care am stat de vorba cu francezul. Am aflat ca lui ii place sa party party party (cu accent francez), sa mearga la proteste si ca e chelner in Strasbourg, unde e plin de fascisti. Evident e nemultumit ca trebuie sa serveasca numai fascisti si ca trebuie sa lucreze 15 ore pe saptamana pentru a avea bani de chirie si party party party. Da, 15 ore pe saptamana. Inuman. Se mai plangea si ca Sarkozy face de ras limba franceza si ca in zilele noastre nu mai poate omul sa mearga la un protest fara sa i se dea cu gaze lacrimogene in ochi. Merde!

L-am ascultat fascinat si nu l-am dat cu capul de masa doar pentru ca am fost trimisi in camera. I-am urat succes la proteste si spor in cele 15 ore de munca de pe saptamana si am plecat sa facem un dus. Nu ne mai spalasem de 2 zile.

Nu eram nerabdatori sa iesim in frigul Europei, dar am vrut sa mai vedem putin din Istanbul. Prima oara chiar nu ne bucurasem de nimic din cauza ploii. Voiam sa fac o plimbare pe Bosfor inca de cand vazusem pentru prima oara Crossing the Bridge al lui Fatih Akin, asa ca ne-am urcat pe primul vaporas care ne-a iesit in cale. Am stat pe punte, la soare, jumatate din drum si apoi am intrat sa bem ceai. O dupa-amiaza perfecta in Istanbul.

Seara, dupa ce am mai dat cateva ture prin bazare sa cumparam rahat pentru cei de acasa, ne-am intors in Beyoglu sa cautam un restaurant in care sa incheiem calatoria. Nu ne-au mai interesat preturile pentru ca mancasem doar niste burek si iaurt toata ziua. O cina a costat cat bugetul pe doua zile in India. A fost scump, dar asta e Europa. Avem alte standarde.

Nu ne-am mai plimbat seara pentru ca era prea frig sa stam afara. Si era deja prea mult. Calatoria noastra ajunsese la sfarsit si nu mai puteam sa vedem lucruri noi in ultimul moment. Aveam capul plin de informatie, idei si sentimente si nu stiam cum sa le gestionam. Eram pe drum de 2 luni si cu doar o zi inainte nu imi doream sa ma intorc in Romania. Dar dupa 3 tari si 2 zboruri in 24 de ore, parca voiam sa se termine. Nu mai voiam sa ma gandesc la nimic. Aveam nevoie de o pauza. Abia asteptam sa beau o bere romaneasca la o terasa din Centrul vechi. Ne-am culcat fericiti ca era ultima noapte.

Si a venit ultima zi. Simteam ca cele doua luni haotice in India au fost doar un vis agitat provocat de frigul din Istanbul. Parca abia ajunsesem din Bucuresti si dormisem cateva ore in biroul firmei de transport pentru ca soferilor le era mila de noi. Am plecat de la hostel melancolici, dar fericiti. Era o zi calda in care am fi putut sa ne plimbam si cu hainele noastre de vara, iar Bosforul stralucea in capatul strazii si ne invita sa mai dam o tura. Dar tot ce puteam sa facem era sa ii promitem ca ne intoarcem si stam mai mult de vorba. Aveam un autocar de prins. Gandul ca urma sa dormim in patul nostru de acasa ne ajuta sa alergam cu rucsacurile uriase din spate chiar si pe strazile in panta ale Galatei.

Am ajuns la garaj, ne-am asezat in scaunele noastre, ne-am bagat castile in urechi si am plecat. Un ultim drum, pana la o aruncatura de bat peste Dunare. Autocarul zbura pe autostrada si ne simteam tot mai aproape. Ar fi trebuit sa ajungem pe la 2 dimineata in Bucuresti. Nu trebuia decat sa trecem granita in Bulgaria si apoi sa ne mai minunam de drumurile lor oribile cateva ore.

Dar nu am mai trecut in Bulgaria. Am coborat in vama si acolo am ramas pentru ca autocarul a disparut intr-un hangar. Nimeni nu stia ce se intampla. Noroc ca ne luasem cu noi toate bagajele ca sa le scaneze vamesii. Noi am fost in regula, la fel si restul pasagerilor cu genti pline de blugi si aur. Si atunci care era problema? M-am gandit initial ca are cineva prea mult aur, dar baietii mi-au explicat ca pe turci nu ii intereseaza ca ai la tine aur de zeci de mii de euro pentru ca asta inseamna ca ai lasat in tara lor zeci de mii de euro. Si atunci? Erau prea multi blugi? Nu aveau bon fiscal pentru genti?

Nimeni nu stia si nimanui nu ii mai ardea de glume dupa cateva ore. Stateam plini de nervi pe bordura si incepusem sa ne suspectam unii pe altii. Nu aveam nici macar pasapoartele. Pana la urma a aparut un politist cu o hartie si ne-a cerut sa o semnam. Era o declaratie scrisa in turca. Treaba parea sa fie foarte serioasa si deja imi treceau tot felul de imagini prin cap. Politistul ne-a explicat ca au fost gasite droguri in autocar si ca urma sa ne primim pasapoartele daca semnam declaratia. „Clar. Si cum o sa ma ajute pasaportul cand un turc de 150 de kile o sa incerce sa imi faca un masaj la inchisoare”, imi tot spuneam in cap.

Pana la urma, o femeie care stia putina turca s-a uitat atenta pe hartie si a inteles de acolo ca trebuie sa declaram ca nu avem nicio legatura cu ce s-a gasit in masina. Asa ca am semnat si ne-am primit inapoi pasapoartele. Asta insemna ca nu aveau nicio treaba cu noi pentru ca as fi putut foarte bine sa fac autostopul la masinile de Romania. Aveam pasaportul, deci nu ma mai interesa ce s-a intamplat.

Am mai ramas cateva ore in vama, timp in care a venit si cineva de la consulat. Am aflat ca au fost arestati soferii si inca o persoana de la firma de transport, iar ghidul din autocar a fost retinut cu ei. Adica ramasesem singuri, cu bagajele in drum. Noi aveam doua rucsacuri si puteam sa o luam si pe jos, dar ceilalti aveau bacsuri cu blugi si camasi. Pana la urma ni s-a spus ca firma a trimis o alta masina dupa noi si ca era undeva pe drum. Deci reuseam sa ajungem acasa in dimineata aia, chiar daca aveam vreo 6 ore intarziere.

Dupa o ora a venit si autocarul. Ne-am urcat, am pornit si am oprit din nou. Ajunsesem la bulgari si trebuiau sa controleze si ei ce vine de la turci. Am mai stat si acolo o ora ca sa-si aleaga vamesii cateva perechi de blugi, camasi si genti pentru doamnele de acasa. Nu a fost usor pentru ca erau numai haine slim, iar ei erau vamesi. Chiar ne era frica sa nu ne intoarca din drum ca sa cumpere bisnitarii nostri si niste haine mai largi.

Nu mai simteam nici emotia intoarcerii si nici nerabdare. Voiam doar sa se termine si nu mai aveam putere nici sa ne enervam. Nu am avut nicio reactie cand am plecat din vama si ma asteptam sa fim opriti iar pentru cine stie ce prostie. La ce se intamplase pana atunci, nu m-ar fi mirat daca experimentam si metoda Maradona printr-un lan de porumb bulgaresc. Priveam in gol pe geam si atipeam cu ochii pe jumatate deschisi. Ma trezea doar cate un bec stingher de pe drumurile intunecate ale Bulgariei si gandul care se repeta obsesiv „Bai, cum e tara asta”. Vedeam ca soferul goneste, dar nu simteam ca inaintam. Intunericul parea vascos si ma simteam blocat prin localitatile paralizate intr-o alta epoca. Pana cand am trecut peste o apa mare si cerul s-a aprins putin. Dupa vreo 15 minute se vedea foarte clar pe unde mergem. Vedeam lucruri ilogice pe marginea drumului, dar totul era familiar. Eram acasa. Mi-am dat doua palme sa ma trezesc, m-am frecat la ochi, mi-am intins oasele si am inceput sa ma gandesc unde plecam data viitoare.

One Response to India – episodul 34: Aventuri pana in ultima clipa

  1. Lacrima says:

    Pe finalul calatoriei ati avut parte de intamplari “palpitante”;am citit cu viu interes si cu o reala placere fiecare episod,imi pare rau ca am ajuns la final,va multumesc si va urez toate cele bune!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.