Doi rucsaci prin lume

In ultima zi petrecuta in Mumbai am incercat sa dormim cat mai mult. Trebuia sa eliberam camera la 12 si apoi sa ne plimbam aiurea prin oras pana la miezul noptii, cand aveam trenul spre Goa. Mai aveam un pas.

Intentionam sa plecam direct la gara si sa ne lasam rucsacurile acolo, dar cei de la hotel ne-au spus ca le putem lasa la ei cat vrem. Asa ca am plecat de la hotel cu mainile in buzunar, uitandu-ne in stanga si in dreapta sa vedem de unde simtim o chemare. Am fost mai intai la posta sa lasam vederile scrise cu cateva zile inainte si apoi ne-am oprit intr-un Internet cafe sa mai pierdem cateva zeci de minute. Nici asta nu am putut sa facem pentru ca la Internet cafe nu mai aveau internet. Nici nu ma asteptam la altceva.

Si am iesit din nou in strada cu mainile in buzunar si ne-am uitat in stanga si in dreapta nedumeriti. Nu stiam ce sa facem si ne era prea foame ca sa ne plimbam iar prin caldura aia. Pe aceeasi strada era, insa, un bar pe care il vazusem cu o seara in urma. Un fel de irish pub la tropice. Mese mari de lemn si bancute, halbe de bere, televizoare mari pe pereti pentru meciuri si multe gustari care sa mearga la bere, dar si geamuri mari, deschise, cu perdele fine pentru a tine afara caldura si a lasa doar vantul sa intre. Fiecare fel de mancare costa cateva zeci de rupii, dar toate erau adaptate sa fie mai occidentale. La fel de occidentale ca si pizza de 10 euro cu care ne luasem teapa cu o zi inainte.

Urmatoarea oprire a fost gara de unde trebuia sa plecam in acea seara. Era la doar 10 minute de hotelul Oasis, asa ca am rasuflat usurati ca nu trebuia sa luam un taxi. Dupa ce am reusit sa trecem prin toate grupurile de bisnitari si escroci care vindeau dintr-o simpla geanta cam tot ce se poate gasi intr-un bazar, am ajuns in fata ei. Chatrapati Shivaji Terminus, cunoscuta mai simplu ca CST sau ca Victoria Terminus – numele pe care l-a purtat mai mult de 100 de ani.

CST a fost inca un loc despre care citisem multe inainte si il vazusem in filme, dar toate machetele construite in minte au fost gresite. Primul lucru pe care il remarci este arhitectura care imbina atat de bine goticul adus de britanici cu detaliile si sculpturile in lemn ale indienilor incat o sa te gandesti ca cele doua popoare au fost facute unul pentru celalalt. Dupa ce intri, nu vezi decat oameni. 3,3 milioane de oameni trec pe acolo in fiecare zi si peste 1.200 de trenuri pleaca zilnic de la cele 14 linii. In stanga sunt liniile pentru trenurile suburbane, unde oamenii alearga sa ajunga la serviciu sau acasa, iar in dreapta e gara propriu-zisa. Familii cu cate 2-3-4-5 copii, unchi si matusi asteapta aici cateva ore sa le vina trenul si tot ce pot sa faca este sa doarma si sa manance pe jos, printre gandaci.

Noi eram doar in trecere, dar aveam sa ne intoarcem dupa cateva ore sa stam la fel ca ei. In cele cateva minute pe care le-am petrecut acolo am putut sa vedem si cum dorm zecile de politisti si cum sunt ocolite portile puse acolo sa detecteze armele. Cum sa pipai 3,3 milioane de oameni in fiecare zi? Nu poti decat sa te rogi ca urmatorul terorist sa fie impuscat cat mai repede.

Am vrut sa mai ramanem pentru ca era racoare si asistam la un spectacol al vietii mai interesant decat cel de la Pro Tv si ne-am asezat pe o banca. Oamenii din jurul nostru s-au schimbat imediat la fata si au facut ochii mari. Si nu ca cei care obisnuiau sa se holbeze la noi. M-am uitat in jur sa vad ce se intampla si am vazut semnul pe care scria „Men only”. I-am dat un cot Magdei, i-am aratat semnul din priviri si am inghitit in sec. What now? Un domn din fata noastra i-a spus cu o engleza victoriana ca este in regula si sa stea linistita, dar noi ne-am ridicat si am plecat razand in hohote. Cea mai matura atitudine in fata sexismului.

Pentru ca vazusem unde se lasa bagajele am hotarat sa dam o fuga pana la hotel si sa ne luam rucsacurile de acolo. Dar nu stiam si ce procedura complicata ne astepta. Fiecare bagaj lasat in gara la cloakroom trebuie sa fie scanat si inchis cu un lacat. Ceea ce e foarte greu daca ai rucsac cu multe fermoare si buzunare. Dar asta e, trebuie sa respetam legea care ne apara de teroristi pakistanezi, nu? Nu. A fost suficient un lacat legat la misto si un abtibild stampilat pus de unul dintre paznicii adormiti. Si gata. Era oficial ca nu avem nicio bomba intre rufe. Am platit 20 de rupii si am plecat linistiti.

Nu mai voiam sa vad nimic si abia asteptam sa ajung pe plaja mea. Ne-am dus din nou pe faleza de la Marine Drive sa ne relaxam privind clasa mijlocie din Mumbai. Pe drum am gasit si supermarketul de care citisem in Lonely Planet. In sfarsit a fost si ghidul asta bun la ceva.

Am ramas ore bune acolo si am reusit sa vedem si jumatate de apus in mare. Orasul este atat de poluat incat soarele dispare mult mai repede. Am vazut totusi mai mult decat in seara precedenta. A urmat un drum pe un bulevard aglomerat si intunecat pana la CST, cu mainile adanc bagate in buzunare si bucurosi ca in intuneric nu ne mai este atat de evidenta culoarea pielii. Reusisem sa ne pierdem printre localnici. Mergeam cu incredere, nu ne mai feream sa atingem, sa fim atinsi. Cam despre asta e vorba oriunde si oricand. Nu esti pentru prima oara acolo, stii ce trebuie sa faci, unde sa ajungi, iar hotelul nu a ars chiar daca asa iti spun 15 necunoscuti prietenosi. Si nu ai nevoie de hasis, chiar daca toata lumea are de vanzare.

In gara nu era niciun loc unde sa ne putem aseza. Peste tot erau intinsi oameni si bagaje. Atmosfera era incinsa si aerul atat de imputit incat un ipohondru ar fi preferat sa isi puna o perna pe fata si sa se sufoce singur decat sa lase ceva sa ii intre in plamani. Pe grinzile metalice de deasupra noastra erau ventilatoare care ar fi ridicat de la sol un avion mic, dar erau inutile. Parca nici gandacii nu mai puteau sa se tina pe picioare.

Nu este nicio gara in lume in care sa vreau sa ma duc la toaleta, dar am facut-o acolo. Oricum mirosul ei ajungea pana la noi, iar mizeria de pe talpile celor care ieseau de acolo se vedea proaspata si uda cativa metri in fata usii. Si nu as fi rezolvat nimic daca nu mergeam. As fi amanat momentul doar pana in tren. Si de vreo 10 zile nu mai primisem nicio veste de la sentimente precum scarba. Ma gandeam in schimb la colegii de munca pe care ii vedeam iesind de la toaleta fara sa se spele pe maini si eram nevoit sa ating usi si clante in jurul meu. Macar de data asta nu aveam nicio usa si nicio clanta. Asa ca nu avea de ce sa fie mai rau.

Ma mai gandeam si ca ma aflam exact intr-unul din locurile atacate in noiembrie 2008. 58 de oameni au murit si 104 au fost raniti cand doi teroristi au inceput sa traga cu AK47 pe acolo. Printre ei erau si turisti straini care asteptau probabil trenul de Goa, avand in vedere ca totul s-a intamplat pe la 21.30. Nu ma preocupa neaparat gandul ca s-ar fi putut intampla ceva in acel moment, ci ma infuria privelistea pe care o aveam in fata ochilor. Politistii dormeau sprijiniti in batul lor de bambus, iar oameni cu genti mari ocoleau lejer detectoarele de metale. Sunt convins ca sunt ineficiente oricum, dar am vazut ca in Delhi pot fi scanate toate bagajele care intra la metrou. Deci se poate. Violarea intimitatii sau nerespectarea drepturilor civile? Nu stiu. Nu au decat sa imi controleze chilotii din rucsac daca asta imi aduce mie mai multa siguranta. Nebuni sunt peste tot, dar acolo nebunii isi fac singuri arme din bucati de metal.

Gandurile mi-au fost risipite de agitatia de la ultima linie. Venise trenul. Se termina o etapa a calatoriei si mergeam spre peron cu emotie. Rucsacul parea mai greu si imi auzeam inima batand si respiratia ca atunci cand plecasem de acasa. Eram hotarat sa ramanem in Goa pana la sfarsitul celor doua luni. Nu mai voiam sa vad nimic si nu ma mai interesa nimic in acel moment. Trebuia sa imi fac ordine in ganduri inainte sa ma mai gandesc la ceva. Iar plaja era cel mai bun loc pentru asta.

Am ajuns in dreptul vagonului, ne-am uitat pe tabel dupa numele nostru si am vazut ca stateam langa alti calatori straini. Un semn bun.