India – episodul 20: Si am ajuns in Goa
Am auzit primele valuri cand am pus piciorul pe scarile trenului. Nu mai simteam nicio presiune in umeri si numai gandul ca eram la cateva ore de o baie in mare imi luase vreo 5 kilograme din rucsac.
Planul nostru era sa ramanem cat mai mult, dar trebuia sa gasim mai intai o solutie pentru cazare. Cei la care facusem rezervare cereau 1100 de rupii (25 de dolari) pe noapte pentru o coliba pe plaja si ar fi fost imposibil sa stam acolo mai mult de o saptamana. Dar lucrurile astea se rezolva cand stai de vorba cu colegii de suferinta de la sleeper.
L-am vazut mai intai pe Philip. Mare, cu umeri foarte lati, creol, statea impunator cu mainile incrucisate la piept ca un indian din filmele western. Il trada doar zambetul larg cu care lumina vagonul lipsit la ora aia de electricitate. Si tricoul vechi pe care inca se mai vedea scris Lonely Planet era dintr-un alt film.
Dupa noi au aparut si doi australieni. Unul din ei era un pusti de vreo 20 de ani care calatorea singur cu o chitara in spate si care spera sa tot mearga asa pana in Cehia (da, era in trenul de Goa). Celalalt avea vreo 35-40 de ani si il vedeam ca pe australianul tipic. Ma asteptam sa aiba si placa de surf bagata pe undeva, dar nu avea decat un bagaj mic si cateva pungi cu cadouri pentru copiii gazdei la care urma sa stea.
Pustiul nu stia unde vrea sa coboare, australianul tipic mergea in Calangute sau Cambolim, iar Philip venise pentru o mini-vacanta pe meleagurile natale de la Benaulim. Exact unde mergeam si noi. S-a oferit sa ne ajute si nu am mai scapat de el dupa ce a aflat cu stupoare ca urma sa dam peste 1000 de rupii pe noapte pentru o coliba de pe plaja.
Am aflat apoi ca Philip e consultant de travel in SUA, colaborator Lonely Planet si ca zboara cu avionul pe gratis cam peste tot unde vrea. Deci ne-am lasat pe mana lui pentru ca sigur stia ce spunea.
Suma ceruta de cei de la Blue Corner l-a socat, insa, si pe australianul linistit, care ne-a explicat ca se gasesc camere decente si cu 200 de rupii pe noapte si sa nu mai facem prostia sa ne ducem in locurile recomandate de Lonely Planet. L-am crezut si pe el, privindu-l uimit cu cata incredere comanda mancarea din tren. M-am uitat cu pofta la sendvisul lui cu omleta si mi-am propus sa fiu si eu asa cand o sa fiu mare. Si mai ales sa renunt la dieta pe baza de chipsuri cand merg zeci de ore cu trenul.
Dimineata am coborat de pe bancheta mea de sus si m-am uitat pe geam. Peisajul si clima se schimbasera din nou. Vedeam multa apa, multe mlastini si multa vegetatie. Pe scurt, prea multa apa si vegetatie pentru cei speriati de tantari purtatori de tot felul de chestii tropicale.
Cei doi australieni au coborat undeva in nord, iar noi ne-am continuat drumul in jos, spre Panjim si Margao. Dupa ce am coborat din tren nu am avut niciun moment sa ma dezmeticesc pentru ca Philip facuse imediat rost de o ricsa mare in care sa avem loc toti trei si bagajele noastre. Vorbea intr-una si ma obosea, iar eu visam nisip si apa, dar povestile lui ma aduceau din nou cu picioarele pe pamant.
Aveam sa invat multe de la Philip in zilele urmatoare, dar printre primele sfaturi pe care ni le-a dat a fost sa nu lasam bagaje cu mancare in gara din Mumbai. Pentru ca sobolanii vor manca tot, se vor culca intre lucrurile noastre si apoi vor iesi din rucsac sa stea pe umarul nostru. Nu e obligatoriu sa ne aflam pe o motocicleta, asa cum s-a intamplat in cazul lui.
Ricsa a mers 15 minute prin padure si a oprit la o intersectie, in fata unei cladiri care ne ducea cu gandul la un camin cultural exotic. Pe ea scria mare Mariahall. La etaj se canta, iar la parter erau cateva magazine, o farmacie, un bancomat, un telefon public si un bar. Am intrat in bar si ne-am luat ceai, in timp ce Philip dadea telefoane. La final ne-a spus ca cineva o sa ne arate doua apartamente si daca nu ne plac, il suna pe prietenul lui Nika.
Philip a refuzat sa ne abandoneze si nu s-a dus nici macar la apartamentul lui pentru a-si lasa bagajele. Le-a abandonat in bar, acolo unde le-am lasat si noi de fapt, si am plecat impreuna sa inspectam piata imobiliara din Benaulim.
Primul apartament avea aer conditionat, televizor si bucatarie complet utilata, dar nu ne placeau deloc vecinii si nici cainii de pe langa cladire. Totusi, costa 500 de rupii pe noapte si nu puteam sa renuntam complet la idee. Proprietarul apartamentului ne-a dus apoi intr-un super complex cu paza, generator propriu si piscina. Conditiile erau excelente, apartamentul avea bucatarie, aer conditionat si televizor, pretul era cu doar 100 de rupii mai mare si ne aflam la 5 minute de plaja. Dar erau cateva probleme. Nu puteam sa stam mai mult de o saptamana pentru ca se intoarceau proprietarii. In plus, gandacii morti de pe jos nu erau prea atragatori. Am decis sa mergem pe varianta Nika.
Philip l-a sunat pe prietenul lui si am plecat spre al treilea apartament. Nu avea nici aer conditionat si nici televizor, iar mobila era mai simpla. Dar cladirea era portocalie si avea cinci pisici albe care dormeau toata ziua. Ne-a placut. Nika a cerut 400 de rupii pe noapte pentru ca i-am spus ca stam vreo 10 zile. Daca stiam ca ramanem trei saptamani, am fi obtinut 300 de rupii. Dar eram incantati. Am platit, ne-am strans mainile si ne-au lasat sa ne linistim. Era deja dupa-amiaza si pierdusem o zi de plaja. Dar ne puteam grabi sa prindem apusul.
astept continuarea…cu siguranta a fost cald si mai les fara aer conditionat, chair sunt curios cum a decurs treaba… :)
Imi place aici, preturi de preturi; numai eu am dat ca fraiera intre 1000-1800 Rs pe unde am stat!Ma mut in India!