India – episodul 27: Din Goa pana in Varanasi si o noapte in Mumbai

Daca socoteala din targ s-ar fi potrivit cu cea de acasa, urmatoarele destinatii dupa Hampi ar fi fost Hyderabad si Kolkata. Dar am fost nevoiti sa ne intoarcem pentru cateva zile in Goa si sa gasim bilete de tren cu care sa mergem in nord. Se apropia luna mai, iar calatoria noastra ajungea la sfarsit.

In acele ultime zile petrecute in Goa am mers de mai multe ori la gara din Margao si eram speriati ca nu gaseam bilete decat pana in Mumbai. Am incercat mai multe metode, inclusiv un bilet tatkal pana in Kolkata, dar pe care l-am anulat dupa vreo doua zile pentru ca nu avansam deloc pe waiting list. Copiii luasera vacanta si era sezonul concediilor, asa ca era imposibil sa mai gasesti locuri libere in trenurile pe distante mari.

Am facut mai multe calcule si scheme si pana la urma am hotarat sa riscam si sa mergem doar pana in Mumbai. Speram sa avem mai mult noroc acolo pentru ca gara CST are si birou pentru turisti unde se dau, daca au, bilete prin foreign quota. Era singura sansa si trebuia sa reusim din prima pentru ca nu aveam bani sa stam mai mult de o noapte in Mumbai.

Asa ca am plecat tristi, dimineata devreme, din locul care ne fusese casa in ultimele 3 saptamani. Priveam in spate si satul se indeparta, dar stiam ca amintirea ultimei beri cu care a facut cinste Domnik va ramane vie. Am promis ca voi reveni candva, dar acum era momentul sa mergem mai departe.

Cred ca au fost cele mai triste momente din intreaga calatorie cand trenul a pornit si a iesit din Margao. Am trecut in cele din urma si de Panjim, la care inca ma mai gandesc cu frica dupa noaptea petrecuta la spital. Goa ramanea in urma, pregatita de un nou sezon ploios in care sa se bucure si locuitorii ei de o mica vacanta, iar noi ne gandeam la ce urma sa facem.

Eram in trenul de Mumbai, stiam ca nu putem sa stam mai mult de o noapte si aveam vreo 10 ore sa ne hotaram ce urma sa facem. Am sunat la Oasis Hotel, unde am stat si prima oara, sa ne rezervam o camera pentru acea noapte, dar ne gandeam ca poate reusim sa plecam mai departe imediat dupa ce ajungem in Mumbai. Nu mai aveam destule zile sa vedem si Kolkata, asa ca singura varianta era Varanasi si apoi Delhi.

Dar din Mumbai trebuia sa mergem peste 30 de ore cu trenul pana in Varanasi. Bugetul nu ne permitea sa luam bilet la o clasa superioara si sa stam o noapte in Mumbai. Am stabilit atunci ca luam bilet la o clasa superioara doar daca plecam in aceeasi noapte. Daca nu, ramaneam tot la sleeper.

Acestea fiind stabilite, ne-am intins fiecare pe o bancheta si am incercat sa ne odihnim. Vagonul era aproape gol, lucru destul de suspect in acea perioada a anului, dar nu ne-am gandit la motive. Le-am aflat la scurt timp, cand au urcat in tren vreo 50 de copii care se intorceau din tabara. Somnul era ultimul lucru la care se mai putea gandi cineva acolo.

Dar cei mici s-au linistit dupa vreo doua ore de tipat si alergat, asa ca am putut si noi sa inchidem un ochi. Dupa alte cateva ore am coborat de pe banchetele noastre si am devenit brusc atractie turistica in vagon. Habar n-aveau ca cei care dorm sus sunt albi. Cativa mai indrazneti au ramas cu noi si au inceput sa ne studieze. Dupa ce s-au convins ca nu muscam au inceput sa se dea in spectacol si sa ne asalteze cu intrebari. Erau copii obisnuiti, care faceau aceleasi glume, dar care traiau intr-o alta lume. Ne-au intrebat ce limbi straine cunoastem in afara de engleza si am fost socati cand am vazut ca habar nu au ce inseamna “spaniola”, “italiana” sau “franceza”. Mai socati am fost si cand ne-au spus ca ei invata chineza la scoala. Deci ce nevoie ar avea ei de limbile astea invechite? Ei traiesc deja in viitor.

Ne-au luminat drumul cu glumele lor si ne-au umplut de energie pozitiva pana cand au coborat, undeva in suburbiile Mumbaiului. Trenul a ramas in statie pana s-a strigat catalogul si invatatoarea s-a convins ca nu lipseste nimeni. M-am uitat in urma dupa ei si mi-am adus aminte cat de speriat am fost in prima tabara la Gura Diham. Acum eram de capul meu la 5000 de kilometri departare de casa.

In Mumbai am ajuns dupa ora 23 si nu am mai gasit case de bilete deschise. Am plecat spre hotel pe strazile intunecate fara nicio teama. Nu aveam motive sa ne fie frica de ceva. Nu doar pentru ca stiam zona destul de bine de data trecuta, ci pentru ca trecusem prin prea multe ca sa mai patim ceva. Radeam cand ma gandeam la primele zile si la figurile noastre inocente dupa care intorceau capul toti smenarii din Paharganj. Acum eram bronzati, cu fetele arse de soare si acoperiti de praful trenului. Nu mai eram prospaturi. Si dupa felul jalnic in care aratam, era evident ca nu aveam prea multi bani la noi. Indienii aratau de sute de ori mai bine.

La hotel ne-am aruncat rucsacurile pe jos si am intrat direct la dus. In camera erau vreo 23 de grade, o placere pe care nu o mai simtisem de trei saptamani. Salteaua patului era perfecta, cearsafurile erau curate, iar la televizor era Two and a half men. Am baut cateva guri de Limca si am adormit cum nu mi s-a mai intamplat din Jaipur.

Dimineata nu aveam motive sa ne grabim pentru ca nu desfacusem bagajele si check out-ul se facea abia la 12. Ne-am trezit tarziu, doar cu putin timp inainte sa predam camera. Stiam ca ne va astepta un drum infiorator cu trenul, indiferent de directia in care urma sa mergem. Am lasat cheia si rucsacurile la receptie si am fugit spre CST.

Asa cum ne asteptam, la ghiseul pentru turisti straini din gara am primit ajutorul de care aveam nevoie si am gasit si biletele dupa care asteptasem cateva zile in Goa. In mai putin de 12 ore aveam sa plecam spre Varanasi si sa petrecem mai mult de 30 de ore pe banchetele de la sleeper. Dar pana atunci aveam o intreaga dupa-amiaza libera.

Trebuia sa ne pastram puterile pentru cele 30 de ore, asa ca nu am mai vrut sa vizitam nimic in acea zi. Trebuia totusi sa ajungem in cateva locuri. Sa mancam ceva ieftin, sa ne cumparam mancare pentru drum si apoi sa vedem rasaritul de luna la Gateway of India.

Ne-am dus direct la McDonald’s pentru ca stiam de data trecuta ca e greu sa gasim mancare ieftina si buna pe acolo. Daca data trecuta cand mancasem la Mac ne grabeam sa ajungem la alte obiective de vizitat, acum stateam linistiti si studiam oferta adaptata la piata indiana. Pana si hamburgerii erau exotici acolo. Eu mi-am luat Chicken Maharajaha Mac, al carui nume spune totul. Desi nu ne face placere prea des sa mancam de la McDonalds, de data asta era placut. Restaurantul de langa Victoria Terminus are si o gradina, de unde se pot admira influentele coloniale ale orasului cu un pahar mare si inghetat in mana. Un loc perfect pentru a pierde cateva ore cand astepti un tren si nu mai poti sa alergi prin oras.

Ne-am dus apoi la supermarketul gasit cu trei saptamani inainte sa luam mancare si prostii de rontait in cele 30 de ore pe care urma sa le petrecem in trenul de Varanasi. erau bani aruncati pentru ca stiam ca o sa gasim mancare in tren, dar simteam nevoia sa avem la noi si niste prostii occidentale pentru a ne face viata mai frumoasa. Numai gandul ca urma sa stam pe o banca o zi si doua nopti era infiorator.

Cu ghiozdanul plin de biscuiti si chipsuri am plecat spre Gateway of India pentru ca deja se insera. Am stat acolo pana s-a intunecat pentru ca visam sa fotografie rasaritul de luna exact prin poarta, dar am luat teapa cu orientarea si l-am ratat. Dar a fost o buna ocazie sa fac poze cu zeci de oameni atrasi de frumusetea maimutei albe. Putin mai tarziu, cand cautam un bancomat sa mai scoatem niste bani, am primit chiar si oferta de a juca intr-un film de la Bollywood. Ghinionist ca intotdeauna, oferta a venit abia in ultima noapte petrecuta acolo. Dar am promis ca ma voi intoarce si voi aparea intr-un film ce va fi difuzat peste 20 de ani pe Kanal D sau National TV. E visul meu.

Dupa ce am scos bani de pe card ne-am oprit si noi la celebra Leopold Cafe. Am comandat deja traditionala sweet lime soda cu apa Kinley, dar am plecat scarbiti dupa doar 5 minute. Magda s-a dus la toaleta si a nimerit peste cineva care voma in chiuveta, iar in paharul meu cu limonada se zbatea disperat un gandac. Al doilea pe care l-am vazut in 6 saptamani. Chelnerul s-a scuzat si a luat paharul sa imi aduca altul (sau doar sa scoata gandacul), dar ne-am ridicat si am plecat spre locuri mai putin cunoscute turistilor.

La gara am ajuns cu vreo 2 ore inainte sa vina trenul si am stat din nou in locul in care un pakistanez a scos in noiembrie 2008 o mitraliera si a inceput sa traga. Nu m-am gandit la noi si la un posibil pericol, ci m-am uitat la oamenii din jurul nostru, care dormeau pe jos, cu capul pe bagaje, sau la baietii care vindeau ceai, si ma intrebam ce legatura au ei cu relatiile dintre cele doua tari. Ce loc ocupau ei in convingerile politice ale unui fanatic? Erau oameni simpli pe care ii interesa doar pretul orezului si care se uitau in ziare sa vada cine a batut la cricket.

Am plecat de acolo sa ne luam rucsacurile de la cloakroom si, dupa ce am bifat pe lista experientelor extreme si toaleta garii, am mers pe peronul unde se afla deja trenul. Pe lista cu rezervari de pe usa mai erau doi straini in afara de noi. A fost mai mult o surpriza decat o bucurie pentru ca nu prea mai vedeam albi in India, in acea perioada.

Cei doi stateau langa noi, dar nu aveau de mers decat cateva ore, pana intr-un oras de care nu am auzit. In afara de ei, mai imparteau cu noi locurile un musulman proaspat intors din Golf si un nene cu baiatul lui, care cred ca aveau rezervare pentru un singur loc. Noi aveam locurile de la geam si din mijloc, adica banca de jos si cea de la mijloc, pe perioada noptii. Adio intimitate si odihna. Sunt locurile pe care stau inghesuiti si cinci oameni in timpul zilei, in timp ce la upper berth se poate dormi si o zi intreaga pentru ca nu te deranjeaza nimeni. Si noi nu gasisem nici macar un loc acolo, pe care sa il folosim pe rand.

Asta a facut ca drumul sa para si mai lung. Stateam in fund, inghesuiti si ne uitam in gol pe geam. Nici macar nu aveam ce sa vedem. Doar campie si uscaciune. Duse erau vremurile cand mancam ananas de la frigider si dormeam sub palmieri. Si nici noaptea nu era mai bine. Bancheta de jos, pe care dormeam eu, e cea mai expusa vietatilor dornice de socializare. Mai vazusem soareci fricosi care alergau printre bagaje, dar de data asta erau si gandaci. Nu m-am panicat pentru ca nu prea imi mai pasa de nimic, dar chiar nu puteam sa dorm cand ii simteam ca se urca pe mine. Asta era prea mult. In plus, mi se unflasera ochii din cauza curentului, iar atunci cand inchideam geamul incepeam sa ma sufoc. Pe cat de relaxant este locul de la upper berth, pe atat de nenorocit e cel care nimereste la lower berth.

Printre toate astea, am avut totusi parte si de surprize placute. Domnul musulman care statea in fata noastra a fost atat de incruntat in prima parte a drumului incat ne speria atunci cand ridica privirea din ziarul sau scris in araba. Cu siguranta nu avea o parere prea buna despre occidentalii din fata lui care rontaiau chipsuri si facusera putin scandal ca nu le placea reteta de thali din tren. Nu facusem nimic sa ii atragem simpatia, dar nici nu meritam privirile incruntate. Totusi, s-a schimbat total dupa vreo 15 ore. Mai intai i-a spus Magdei sa isi intinda picioarele pe bancheta lui ca sa stea mai confortabil si apoi a inceput sa ne puna intrebari personale. Fizionomia i se schimbase complet dupa ce a inceput si sa zambeasca si nu l-am mai recunoscut deloc atunci cand ne-a intrebat cat o sa mai asteptam pana sa facem copii. Probabil se plictisise si el.

Intrebarile lui chiar au destins atmosfera si au facut ca orele sa treaca putin mai repede. Dar venea o noua noapte in care trebuia sa dorm printre aia mici si negri. Am atipit de cateva ori si cred ca am dormit in total vreo 3 ore, dar nu mai conta. Stiam ca mai aveam putin pana in Varanasi si ma astepta un pat normal intr-un hotel. Nu stiam ce altceva ma mai astepta acolo si nici nu ma interesa.

4 Responses to India – episodul 27: Din Goa pana in Varanasi si o noapte in Mumbai

  1. Am citit tot articolul, imi place ca ai rabdare sa scrii cu detalii :). Mi-au placut si fetele copiilor intorsi din tabara, si prima poza din Varnasi in care se vede ceva cladire frumoasa (in fundal), m-am scarbit de unele poze cum ar fi ultimele si ideea unui om vomitand in chiuveta :)

    Am sa citesc tot jurnalul vostru cum am putin timp :)

  2. Oana C says:

    Cu siguranta calatoria cu trenul in India este o aventura in sine! Nu ma vad inca in asa ceva….., ufff mi-e ciuda pe mine ca nu am curaj! parca tot cu Kingfischer e mai bine…:))

    • alex says:

      C’mooon, e mult mai bine in tren decat in avioanele lor. Nu ai auzit de fabricile de diplome care scot piloti pe banda si de aia care adorm cand piloteaza? Chiar mi-e dor de trenurile alea. E magic sa stai intins pe bancheta de sus, sa te uiti de acolo la oameni si sa ii asculti.

  3. Ghici ce? Acum sunt in Varanasi, urmeaza sa plec in Goa si mi-am amintit de acest articol. Nu stiu cum sa ajung acolo si 30 de ore la sleeper pare sinucidere vazand totul din interior. :)

Leave a Reply